Istoricul literar și publicistul Barbu Lăzăreanu (pseudonimul lui Baruch Lazarovici, născut la Botoșani) a desfășurat de foarte tânăr o intensă activitate politică în mișcarea socialistă, fapt pentru care e fost expulzat în Franța, unde s-a aflat din 1907 până în 1912, audiind cursuri la École des HautesÉtudes din Paris. Reîntors în țară, a avut o bogată colaborare publicistică la: „Înfrățirea”; „Viitorul social”; „Scena”; „Lupta zilnică”; „Socialismul”; „Adevărul literar”; „Adevărul”; „Dimineața”. A fost rector al Universității Muncitorești din București (1945-1948) și director al Bibliotecii Academiei (1948-1957). În 1948, a devenit membru al Academiei Române.

A debutat cu versuri, în 1902, în revista „Victor Hugo”, pe care o edita el însuși la Botoșani. În 1903, a scos „Inimă și minte”, o revistă care cuprindea poezii, proză și articole științifice. A scris numeroase articole și studii despre literatura română clasică și despre folclor, printre care: Lespezi și moloz din templul lui Epidaur (1924); Câțiva povestitori: Nic′ a lui Ștefan a Petrei, Nedea Popescu, Noel Wolf (1924); Umorul lui Hasdeu (1927); Cu privire la Alecsandri (1937); Cu privire la I.L. Caragiale (1937); Cu privire la Coșbuc (1937); Cu privire la Hasdeu (1937-1938); Cu privire la Eminescu (1937-1938); Cu privire la Asachi și Heliade (1938); Ion Creangă (1947); Ion Creangă și basmul rusesc (1949); Eminescu, om al cărții (1950); Glose și comentarii de istoriografie literară (1958) ș.a.

Barbu Lăzăreanu  este cunoscut, în primul rând, prin seria de fascicule cu genericul Cu privire la…, publicate în interbelic, în care scrie despre Asachi, Alecsandri, Hasdeu, Heliade-Rădulescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Macedonski, Coșbuc ș.a., într-o manieră apropiată de cercetarea arhivistică sau în „genul anticar”: include în studiile sale și comentează articole din publicații vechi, scrisori, acte, procese-verbale; explică unele nume; urmărește „destinele” unor cuvinte, oferind explicații etimologice. Astfel concepute, textele sale nu sunt neapărat scrieri de istorie literară propriu-zisă, ci, mai curând, material documentar comentat, foarte util în realizarea unor studii monografice.

„Glosele” pe marginea vieții și activității scriitorilor conțin elemente de biografie romanțată, mizând adesea pe senzațional. Când scrie despre Eminescu, Barbu Lăzăreanu insistă asupra raporturilor dintre poet și Hasdeu sau Macedonski, încercând „să pătrundă dincolo de aparențe, sesizând legile imuabile ale inimiciției spiritelor mari” (Perpessicius). În studiile despre Hasdeu, care sunt „o însemnată tentativă de punere în valoare a tezaurului artistic, filologic și folcloristic lăsat de marele înaintaș” (I. Oprișan), face adevărată cercetare filologică, urmărind cu atenție nu numai procesul literar, ci și „istoria” unor cuvinte. Judecăți de valoare sau trierile critice le face, adesea, mizând și pe ironie. Având în vedere tocmai textele în care observația critică  făcută cu delicatețe alternează cu studiul filologic, Perpessicius îl aprecia foarte înalt pe istoriograf: „Glosatorul acesta atotștiutor n-a avut niciodată un cuvânt de înjosire și de reprobare, chiar când surprindea erori și lacune. Orgoliul nu l-a stăpânit niciodată. Uitările, confuziile și intențiile sunt fatale în lupta aceasta cu morile de vânt, ce este, nu o dată, istoriografia literară. Că nu le scuză, e de la sine înțeles. Însă cu câtă delicatețe află formula cea mai blândă, cea mai îngăduitoare: «Zâna Mnemosyna, scrie, cu un anumit prilej, nu-i totdeauna binevoitoare față de noi, cercetătorii»” (A morfoli și a morfăi). Aceeași ironie rafinată se întâlnește și în unele texte publicistice ale lui Barbu Lăzăreanu.

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: