Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Constanța Duca.
Constanța Dunca-Schiau (sau Constanța de Dunca-Schiau, cum și-a semnat unele cărți), una dintre primele scriitoare feministe din România, s-a născut la Botoșani, în familia lui Ștefan Dunca, celebru avocat, bun prieten cu boierul Constantin Balș, proprietar al Dumbrăvenilor. Într-un text intitulat Amintiri din copilărie și publicat în Almanahul Societății de lectură „Petru Maior” (1901), autoarea evocă întrunirile din casa lui Balș, recuperând atmosfera din saloanele boierești de la mijlocul secolului al XIX-lea: „Dumbrăvenii nu se aflau departe de Dumușeni, una din moșiile părintelui meu locuită de familie peste vară.
Iarna pe-atunci era petrecută la Botoșani, locul nașterii mele. Din apropierea moșiilor cred că s-a întremat cunoștința și amiciția boierului Constantin Balș, dvoreaninul (nobil rusesc), proprietarul Dumbrăvenilor, și a părintelui meu, boier bucovinean, strămutat în aceste părți pe la anii 1835. /…/ Pare că mă văd și pe mine copilă mică, alergând prin lungul salon abia zărind de fum pe boierii în fund, cu ciubucele lor de doi stânjeni, ciubuce de care mult mă împiedicam și nu rareori cădeam jos. Stăpânul casei, boier în toate impresionat, gros, frumos la obraz, vorbea mai mult și mai tare decât toți, de pe jilțul său înalt, cu trei perini de catifea. Cine ce spunea, cine ce credea n-o știu a zice. De-atunci este o jumătate de secol. Mi-aduc numai aminte că disputele cele mai înverșunate erau între Alexandru Sturza Miclăușanul, Constantin Hurmuzachi, tatăl meu și Balș. Ultimul plin de doctrine germane. Mai erau niște boieri: Vârnav și Miclescu, care vorbeau de Coran și religiunea Hindu. Doctorul Schwarzenberg, medicul casei, care locuia la curte, avea tot pe Kant și Spinoza în gură, iar frații Sillinosci ideile moderne franceze. Tocmai își făceau studiile înalte la Paris. /…/ Pe la mijlocul salonului, sub oglinda mare, pe o canapea aurită, era mama cu Doamna Balș. Când ascultam ce vorbesc, le auzeam pomenind de Bulwer și Walter Scott. Vorbeau și de Werther, de Goethe”.
Acest text a fost adesea citat însă în legătură cu altă amintire, cea legată de „botezul poetului” (este chiar subtitlul articolului, autoarea avându-l în vedere pe Eminescu). Constanța Dunca-Schiau își amintește că ar fi venit cu familia sa la Dumbrăveni în primăvara lui 1849, de Sfântul Constantin, într-o vizită de condoleanțe, deoarece murise Constantin Balș. În familia administratorului „Eminovitz”, care locuia „la marginea parcului”, tocmai se născuse un băiat, iar copiii, jucându-se, și-au propus să-l boteze:
„La trei zile după prima vedere, eram deja la un loc cu fetițele cele sfioase. Amiciția ajunse curând în stadiul confidenței. Copilele ne încredințară un mare secret: mama lor era bolnavă și ele dobândiseră, de-o săptămână, un nou frățior.
– Să-l botezăm noi! am strigat eu și Muți.
Despre copiii mici atâta știam amândoi, că, îndată ce vin pe lume, părinții lor cer părinților noștri să le boteze noul născut.
– Să-l botezăm! /…/
A doua zi, eram hotărâți a boteza pe frățiorul fetelor, a-l boteza cum credeam noi că va fi mai nimerit a-l boteza cum n-a fost botezat creștin pe lume. /…/
Priveam noul născut de departe, cu mirare. Muți era tot uimit, el, care încă nu văzuse un copil mic. Deodată, un sunet străin, un plâns necunoscut, o mișcare în leagăn și băiețelul deschide ochii. Muți pare că e electrizat. Își pierde capul, se repede la leagăn, sare, strigă, se extaziază, deschide cutia de cristal roșu… Un nor de fluturi zboară peste noul născut, și eu, ca să nu rămân îndărăt arunc peste prunc toate florile mele. Ce făceau ceilalți nu știu. Muți și eu eram beți de bucurie, de entuziasm, de conștiința marelui act săvârșit.
/…/ Am plecat, uitând a pune nume finișorului botezat cu fluturi și flori. Numele și l-a primit de la alții. Un nume ce-l știu toți, ce nu-l va uita nimeni, un nume nemuritor la români, numele: MIHAIL EMINESCU”.
Se pare însă că autoarea acestor amintiri confundă anii vizitei la Dumbrăveni. Constantin Balș a decedat pe 9 aprilie 1848, iar Gheorghe Eminovici s-a mai aflat pe moșia acestuia până pe 23 aprilie 1849, prin urmare, sunt mai curând amintirile amestecate cu fabulații ale unor momente trăite de un copil de numai șase ani. Sau poate că evenimentul a avut loc în 1848, atunci când în familia lui Gheorghe Eminovici se năștea Maria.
Constanța Dunca-Schiau a studiat muzica la București, Viena și pedagogia la Paris, fiind printre puținele românce care au obținut certificatul de „studii înalte” la Collège de France. Revenită în țară, s-a remarcat prin implicarea în mișcarea pentru drepturile femeii. A ocupat prin concurs catedra de morală și pedagogie de la Școala Centrală de Fete din București; a ținut mai multe conferințe despre instruirea și educația femeii; a fondat revista „Amicul familiei”, unde a publicat o serie de articole în care susținea ideea emancipării femeii. Este, de fapt, una dintre primele feministe din România, „una dintre cele mai perseverente militante pentru drepturile femeilor” (Constanța Vintilă-Ghițulescu).
În 1863, a prezentat domnitorului Alexandru Ioan Cuza și Camerei Deputaților memoriul intitulat Fiicele poporului. Proiect asupra educațiunii populare a fetelor în România, care cuprindea mai multe idei despre organizarea învățământului feminin: „Deși nu se aduce încă educațiune fetelor suntem departe totuși de acele timpuri când instrucțiunea se socotea a fi netrebuincioasă, dacă nu stricăcioasă femeilor. Laudă progresului spiritului omenesc, două mari adevăruri sunt recunoscute. Unul, că femeile formează popoarele, că o națiune va fi aceea ce o va face femeia. Altul, că învățământul are un scop, că misiunea lui e de a face cunoscute oamenilor adevărurile morale și religioase. (…) Școli pretutindeni și pentru toți. Dacă mama nu se îngrijește a face cunoscut fiicei sale pe Dumnezeu și principiile lui, școala o să-i dea învățământul acesta”. În 1904, scrie cel de-al doilea „manifest”, Feminismul în România, în care subliniază că mișcarea pentru emanciparea femeilor trebuie să fie o prioritate pentru orice stat: „Feminismul într-un Stat nu poate fi privit decât de cea mai importantă chestiune socială. Or ce națiune va deveni mare sau mică, după cum îi vor fi femeile; căci femeile fac moravurile, femeile caracterele. Feminismul său este deci pentru o națiune o chestiune de viață sau moarte”.
Constanța Dunca-Schiau promovează aceste idei și în scrierile sale beletristice (mai bine zis, în încercările artistice, pentru că, estetic, eșuează aproape toate. În 1862, scrie în franceză romanul Elena, pe care îl traduce în română, cu titlul Elena Mănescu, și îl publică în „Amicul familiei” în 1863, un roman în care, „pe motivul unei iubiri romantice”, se succed „episoade de strictă descripție și evocare locală (costume, petreceri) sau de satiră socială și complică intriga melodramatic, în felul romanului de mistere. Scrierii îi lipsește originalitatea, anumite episoade fiind compilate după romanele lui D. Bolintineanu Manoil și Elena și după romanul lui N. Filimon Ciocoii vechi și noi” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). Câțiva ani mai târziu, în 1870, publică piesa Martira inimei, în care „condamnă tolerarea de către stat a lipsei de răspundere a bărbatului față de copil prin legea care oprea urmărirea paternității” și comedia Motiv de despărțenie sau Deputatul mut, pe tema „puterii femeii asupra bărbatului” (Dicționarul…).
Cele mai realizate din punct de vedere literar par să fie textele din cartea La Alma. Povești noi pentru copii (apărută în 1881 la Sibiu). Într-o scrisoare adresată „Sofiei N. Crezzulescu, ambasadrice română la Roma”, și inclusă drept prefață a volumului, autoarea recunoaște că în scrierea acestor povești a urmat modele străine, încercând să le ofere mamelor românce o carte românească: „Calea deschisă de Andersen, aș voi s-o parcurg. În două dintre poveștile d’aici – Floarea din Rai, Privighetoarea și Împăratul – se vor afla, pe ici pe colea, și câte o idee de-a marelui povestitor modern. De am însă speranță de succes, va decide viitorul cărții ce vă prezint, Doamna mea. Fericită aș fi de mi-aș atinge scopul, de aș auzi pe mamele române zicând că citesc cu mulțumire această carte copiilor lor care încă nu știu a citi. Doresc ceva mai mult. Doresc ca și copii mai mari, fie în familie, fie în școală, să afle plăcere citind poveștile La Alma. Nu numai pentru Alma, ci pentru toți copiii români am scris aceste povești și doresc a scrie multe altele”.
Cartea s-a bucurat de receptare pozitivă, drept dovadă servindu-ne și această cronichetă din revista „Familia” (nr. 40 din1881): „La Alma. Sub acest titlu dna Constanța de Dunca-Schiau a scos de sub tipar la Sibiu o broșură de povești noi pentru copii. Acest gen literar, după răposatul Riurean, are la noi așa de puțini cultivator, încât trebuie să salutăm cu bucurie orice activitate ce se manifestă pe terenul acesta. Cu atât mai mare este dară plăcerea noastră, văzând îmbogățindu-se literatura română cu niște producte de soiul acesta din abilul condei al dnei Constanța de Dunca-Schiau. Culegerea e dedicată doamnei Sofia N. Crețulescu, ambasadrice română la Roma, și conține șapte povești drăgălașe, din care – dacă ne va ierta spațiul – vom reproduce una drept probă. Deocamdată recomandăm această carte familiilor române. Prețul 50 cr.”
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
