Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Dimitrie Ralet.
Dimitrie Ralet este unul dintre scriitorii botoșăneni care, deși a publicat câteva plachete în timpul vieții, a rămas, de fapt, în istoria literaturii române cu o singură carte și „dacă n-ar fi scris Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole, publicate în 1858, cu titlu prolix şi neinspirat, remarcă Mihai Zamfir, nimic nu ne-ar fi obligat să reţinem numele acestui boier moldovean extrem de cultivat”. Întâiul născut (în 1817, la Istanbul) al spătarului Alecu Ralet din Botoșani și al Mariei Mustață (fiica unui negustor înstărit din Bucovina), Dimitrie Ralet a studiat la universități din Germania și Franța, iar în 1841 a devenit judecător, apoi președinte al Tribunalului din Botoșani. A mai fost Director în Departamentul Dreptății (1849),ministru al Cultelor și învățământului, vornic al averilor mănăstirești (1854). Implicat în campania de înfăptuire a Unirii Principatelor Române, a făcut parte din Comisia electorală a Unirii și din biroul definitiv al Adunării generale a Moldovei, a fost secretar al Divanului ad-hoc în 1857. Și-a publicat ideile unioniste în ziarul „Opiniunea”. A murit însă de tuberculoză la 25 octombrie 1858, înaintea realizării Unirii Principatelor Române.
„Timid, interiorizat, reticent în contactul cu oamenii” – cum îl caracterizează Mihai Zamfir în capitolul intitulat Îndrăgostitul de StanbuldinScurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române –,Dimitrie Ralet „pare, ca prezenţă culturală, o replică mai puţin celebră a lui Alecu Russo: a trăit tot în Moldova, cam în acelaşi timp cu autorul Amintirilor, a acumulat încă din tinereţe o cultură literară solidă, mult deasupra celei a contemporanilor, a fost pentru puţină vreme judecător, renunţând la o carieră pentru care nu avea chemare – aşa cum făcuse şi Russo; dar, mai ales, cenzurat de propria sa cultură şi de o inteligenţă superioară, a scris foarte puţin, a publicat cu greutate, înspăimântat de ideea contactului cu publicul. Şi, din nefericire, s-a stins prematur ca şi Russo, tot de ftizie şi tot pe la vârsta de 40 de ani, înainte de a fi apucat să vadă înfăptuită Unirea Principatelor, pentru care luptase atât de mult.Spre deosebire însă de Alecu Russo, Dimitrie Ralet, provenit din marea boierime, a jucat un rol politic proeminent în epoca paşoptistă; timid ca scriitor, şi-a pierdut timiditatea atunci când s-a decis să militeze pentru ideile liberale şi pentru Unire. Participarea sa la Revoluţie a fost reală, iar funcţiile guvernamentale ocupate sub domnia lui Grigore Ghica l-au situat printre protagoniştii marelui eveniment care atunci se pregătea, Unirea”.
A publicat în mai multe reviste: „Albina românească”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, „Zimbrul”, „Calendarul literar al foii Zimbrului”. În 1837, îi apare placheta Plăcerea sâmțirei, cu versuri ce se află „sub zodie romantică”, urmată, în 1840, de volumașul de proză Scrieri. Este și autorul câtorva cântecele dramatice și „scene naționale”: Bețivul (1857),Păun Burlacul (1857),Scene naționale (1857),Harță sau Balaban Răzeșu (1857). Atât în proze, cât și în câtecelele comice, Dimitrie Ralet, „pe care stilul mușcător, sarcastic sau persiflant îl prinde”, reușește, „cu un ascuțit simț al ridicolului”, să vitupereze„multe din «rălele» care dăunau vieții sociale a vremii, cum ar fi corupția moravurilor, oportunismul și cosmopolitismul, lipsa de patriotism” (Dicționarul literatuii române de la origini până la 1900).
Ironia se menține parțial și în Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole (1858). Însemnările de voiaj „sunt scrise cu talent, într-o manieră care dezvăluie plăcerea digresiunilor. Relatarea e sinuoasă și abundă, supravegheată continuu de nedezmințita ironie a autorului, care face figură de erudit, abordând aspecte din cele mai diverse (sociale și istorice, etnografice și folclorice, literare și culturale, peisagistice), aspecte care imprimă narațiunii o structură oarecum mozaicată. Obsedat de marile chestiuni politice la ordinea zilei, scriitorul le face loc și în paginile jurnalului său” (Dicționarul...). Constantinopolul este personajul principal al însemnărilor, „centru al lumii”, simbol al măreției și armoniei, al gloriei, dar și al căderilor de odinioară:
„Priveliştea Constantinopolii pentru observatorul seriu, este priveliştea vieţii omeneşti; acum te saturi de neplăceri, acum oboseşti la singura idee a suirilor şi a coborărilor ei multiplicate, acum te împaci cu toate şi uiţi nemulţămirile în faţa frumuseţelor încântătoare ce-ţi lovesc sâmţurile, în preajma unei naturi ce îşi desfăşură măreaţa armonie prin însăşi confuzia ei, unei naturi ce întrece paradisul cel visat, a unei mări care reflectează coloarele cereşti. (...)De ce te simţi clătinat până la lacrimi când, c-o singură căutătură, cuprinzi această panoramă, această confuzie sublimă de munţi, de geamii, de ciparişi, această mare menită a le reflecta ca o oglindă? Când, c-o singură căutătură, petreci secolii şi nenorocirile acestui oraş cu soartă misterioasă? Nu te întristează oare acest spectacol pentru că reface istoria vanităţei, a mărirei şi a puterei omeneşti?”
Mihai Zamfir observă că această carte a lui Dimitrie Ralet se remarcă și prin prezența obsesiei sfârșitului: „Există şi o altă obsesie, subterană, în această carte: obsesia sfârşitului. Bolnav, ştiind probabil că nu mai are mult de trăit, memorialistul încearcă să spună tot ce ar fi vrut să spună de când scria literatură, dar nu reuşise. În oraşul Constantinopol, Ralet doreşte să înveţe resemnarea turcilor în faţa morţii, detaşarea tipic orientală faţă de cele lumeşti”. Reflecțiile grave asupra morții sunt frecvente, ironiei îi iau locul tonalitățile solemne, meditația are tendințe moralizatoare:
„Codrul acel de ciparişi cuprinde nenumărate petre tumulare ce se întrec în pompoase inscripţii, în turbane, în fesuri cioplite şi bine văpsite, în balustrade poleite şi împletite între care se acaţă unde şi unde câteva plante ce vejetează asupra oaselor şi a răcei marmore.(...) Mormintele în cea mai adâncă tăcere ne dau învăţătura cea mai mare şi mai solemnelă, căci nu numai ne deprind cu ideea morţii, dar ne învaţă şi cum să trăim ca să o aşteptăm fără sfială”.
Având cultură întinsă, orizont lingvistic de mare lărgire, o bună cunoaştere a oamenilor, ba chiar şi ceva talent literar” (Mihai Zamfir), Dimitrie Ralet, deși nu a escaladat culmi ale esteticului prin scrierile sale, a contribuit, cum își exprimă el însuși intenția în finalul Suvenirelor, „după putinţă, la sporirea părăsitei noastre literaturi naţionale”.
(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu)
BEȚIVUL
(fragment din cântecelul comic cu același titlu)
Apa să n-o văd în ochi
Mai bine să dau în gropi!
Apa-i bună pentru mori,
Pentru broaște lipitori,
Dar eu vin voiesc să sug
Și cu apă nu mă-ncurc,
Să trăiască dragul vin,
El adesea-mi face chin
Să-l cuprind și să-l usuc,
Gâtlejul să-mi fac uluc!
Și să torn, să torn din plin
Să înec orice suspin
Fără vin tac și n-am haz
Ca piticul scos din caz!
/.............................../
Tot așa tot hop și hop
Vreau să mor într-un potop
De răvac, de must și vin
Fără grijă și suspin.
Pân′ atunci, români cinstiți,
Teatrul să-l sprijiniți,
Mai bine el s-a ținea
Și eu de-acum voi cădea.
Așadar, boieri cinstiți,
Vă doresc ani fericiți
Și Teatrul fie plin
Ca paharul ăst de vin.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
