Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiectintitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Dumitru Furtună.
Activând într-o perioadă în care crește interesul pentru folclor, colaborând la revistele „Șezătoarea” și „Ion Creangă”, Dumitru Furtună s-a manifestat ca un culegător și editor de al textelor populare foarte implicat. Născut la Tocileni, lângă Botoșani, viitorul folclorist și-a făcut studiile la Seminarul Teologic „Veniamin Costache” din Iași (1910) și laFacultatea de Teologie (1910-1914) și Seminarul Teologic Universitar (1915) din București, luându-și doctoratul în teologie în 1927. A fost preot în comuna Plopeni, preot și paroh al „Bisericuței din lemn” – Vârgolici. Totodată, a desfășurat o bogată activitate didactică în Dorohoi, fiind profesor la: Gimnaziul „Grigore Ghica Voievod”; Liceul de Fete „Regina Maria”; Seminarul Teologic „Pimen Mitropolitul”. Animator al vieții culturale interbelice din zonă, a editat periodicul „Primăvara” (1918-1921), a fost fondatorul revistei de folclor „Tudor Pamfile” (1923-1928). A debutat în revista „Ion Creangă” cu studiul O seamă de cuvinte din Mănăstireni (1910), publicând ulterior mai multe culegeri de folclor: Izvodiri din bătrâni: povești din poporul satelor (1912); Vremuri înțelepte: povestiri și legende românești (1913); Cuvinte scumpe: taclale, povestiri și legende românești (1914);Cântece bătrânești din părțile Prutului (1927); Vacanța Crăciunului (1928) ș.a.
De-a lungul întregii vieți, Dumitru Furtună s-a arătat interesat de clasicii literaturii române, scriind despre Gheorghe Asachi, Titu Maiorescu, Costache Negri, Mihai Eminescu, Octavian Goga. Cele mai multe dintre aceste texte au însă un caracter ocazional-comemorativ și nu sunt studii propriu-zise de istorie sau critică literară. Adevărata preocupare pentru istoria literară și-a dezvăluit-o în textele despre Ion Creangă, adunate în volumul Cuvinte și mărturii despre Ion Creangă (1915), care s-a bucurat de cea mai înaltă apreciere a lui G. Călinescu: „În fruntea cercetătorilor de documente stă economul D. Furtună”. În prefața la ediția din 1990 a cărții, Gheorghe Macarie face următoarea constatare: „Pasionat încă din anii școlarității la Seminarul «Veniamin Costache» din Iași, de opera lui Creangă, participant la o primă sărbătorire a sa (31.XII.1909) care va deschide ulterior seria manifestărilor de acest gen, va fi stăpânit toată viața de cultul scriitorului și de dorința, devenită obsesie, de a scrie o mare lucrare asupra vieții și operei marelui scriitor. Va reuși să realizeze, din varii motive, doar volumul Cuvinte și mărturii despre Ion Creangă, precum și, cu intermitențe, alte articole, ulterioare, reluând și adâncind – documentar sau prin comentarii – problemele ridicate”.Ca un arhivar tenace, Dumitru Furtună publică scrisori inedite ale povestitorului de la Humulești, descoperă date noi din biografia prozatorului, transcrie documente care dezvăluie detalii din activitatea de învățător a acestuia. Adesea însă, secvențele documentare și comentariile alternează cu evocările și confesiunile cercetătorului, fapt care dă farmec textelor, vădind implicarea afectivă a celui care le scrie: „Din parte-ne, mărturisim că am fost și noi printre cei cari s-au dus, acum cinci ani în urmă, la mormântul fără de cruce al lui Creangă; am văzut atunci și pe moș Zahei, dascălul, fratele povestitorului. Sora sa din Humulești plângea când preoții slujitori și elevii adunați cântau «Veșnica pomenire»; ba, după ce am lăcrămat peste acest scump mormânt, am avut fericirea să o cunoaștem pe «cucoana Ileana», sora, și să ascultăm multe de la dânsa. O lacrimă vărsată și o poveste învățată de la sora lui Creangă – iată singurele amintiri ce am putut smulge, ca școlar în cl. VIII-a a Seminarului, acelei zile și triste și vesele de 31 decembrie 1909. Că pe urmă n-am zăbovit mult și ne-am întorlocat vreo câțiva, am luat care fluierul, care «buhaiul», care harapnicul, am pus mâna pe clopotul cel mare și cu multe soroace al școlii – și ne-am dus cu uratul (plugușorul) prin târgul Iașului…”
Culegerea Izvodiri din bătrâni dovedește pregătirea temeinică de folclorist a lui Dumitru Furtună. Textele incluse în volum au fost culese din ținuturile de sus ale Moldovei „celei cu grai așa de blajin”, din Sârbi, Vlăsinești, Petricani, Bozieni, Săveni, Mănăstireni. „Mănunchiul acesta de vorbe bătrânești”, mărturisește folcloristul în Un cuvânt de bună întâlnire, ”mai că poate ajunge la vârsta de a fi un crâmpei, măcar cât un firicel de iarbă de leac, din sufletul acelor cari ori le-au moștenit pe de-a întregul, ori le-au alcătuit în parte, alăturând durerea cu zâmbetul, în acea spusă firească, izvorâtă fără altă poruncă decât porunca închipuirii lor celei doritoare de codri deși și luminișuri largi; aceste izvoare de lacrimi ale inimii curg, pare-mi-se, fără altă plăcere decât aceea de a urma o cale bătută de părinți și a adormi ușor și tainic pe ascultătorii cari cu greu pot duce pe umeri cea vreme mohorâtă din nesfârșitul nopților de iarnă. Ba, iată-l chiar acum pe moșneag gata să înceapă povestea!” Basmele transcrise de Dumitru Furtună în momentul ascultării lor sunt dinamice, colorate cu „numeroase forme vii ale limbii populare, autentice valori expresive” (Gh. Macarie), conținând elemente ale miraculosului și personaje de o „impresionantă autenticitate umană”.
Pline de expresivitate sunt și poeziile adunate în volumul Cântece bătrânești din părțile Prutului. Unele fragmente revendică tonalitățile doinei, altele mizează pe narațiunea baladescă, având în centru eroi legendari sau personaje ce reprezintă tipuri umane și relevând sentimente diverse și puternice, cum ar fi suferința din dragoste sau setea de libertate, ca în următoarele două secvențe, ambele de o melodicitate impresionantă.
Bată-te-ar de codru des
Bată-te-ar de codru des,
Că de mine s-a-nțeles,
Și din tine n-am să ies!
C-am intrat de mic copil
Și-acum sunt mai mult bătrân.
Trage, puică, și-mi ghicește,
De ce codru-mbătrânește.
Trage, puică, și-mi ghicește,
De ce codru-mbobocește
Și voinicu-ntinerește?
Bată-te-ar legea, nănaș,
Cu cine mă cununași:
Cu propeaua gardului
Cu urâta satului.
Zi-i, nănașe, să se ducă,
Că diseară mă mănâncă!
Numai eu stau la-nchisoare
Foaie verde lobodă
Toată lumea-i slobodă,
Numai eu stau la-nchisoare
Pentru-un murg cu coama neagră
Doi mă prind și doi mă leagă,
Doi mă bat cu bicele,
De-mi scurtează zilele.
Eu li spun că l-am avut,
L-am avut, dar l-am vândut.
– Dar cu banii ce-ai făcut?
– Am luat crâșmele de-a rândul
Și mândruțele cu cârdul.
Nicio mândră nu mi-a zis:
Strânge-ți banii, măi voinice,
Și ți-i strânge la curea
Ca să-i ai pe vreme rea.
Foaie verde și-un dudău,
Murguleț, căluțul meu,
Ce oftezi așa de greu
Ori ți-i greu de trupul meu?
– Nu mi-i greu de trupul tău.
Dar mi-i greu năravul tău…
Atât studiile despre Ion Creangă, cât și culegerile de folclor ale lui Dumitru Furtună au o incontestabilă valoare documentară, servindu-le informații utile, pe de o parte, exegeților operei marelui povestitor, iar pe de altă parte, cercetătorilor interesați de aspecte ale limbii populare și de evoluția unor specii ale literaturii populare. „Cel mai entuziast animator al vieții cultural-literare al provinciei sale” s-a impus ca folclorist și istoriograf „prin contribuții deloc provinciale” (Gh. Macarie).
(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
