Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Enric Furtună.
Fiu al unui dentist din Botoșani, Enric Furtună (pseudonimul lui Henric Pekelman) și-a făcut studiile la Liceul Național din Iași (1897-1900), unde a fost coleg cu Mihail Sadoveanu, apoi la Universitatea din același oraș. A debutat ca poet în 1904, în revista „Sămănătorul”. A colaborat la revistele: „Opinia”, „Adevărul literar și artistic”, „Vitrina literară”, „Cultura” ș.a.
A publicat volumele de poezie: De pe stâncă (1922); Priveliști și impresii (1926); Poemele resemnării (1940). Este autorul poemelor dramatice Pustnicul (1914) și Abisag (1963) și al piesei Rechiziția (reprezentată pe scena Teatrului Național din Iași în 1920, dar retrasă în scurt timp, în urma protestelor studenților naționaliști). A scris „cronici, notații, amintiri” privind diverși scriitori evrei din România, pe care i-a cunoscut: Barbu-Nemțeanu, Al. Dominic, Leon Feraru, Felix Aderca, Eugen Relgis, Emil Dorian, Samson Lazăr, Liviu Deleanu, Jean Pascal ș.a.
În 1944, Enric Furtună a emigrat în Israel, dar s-a întors în România după doi ani. În 1958 însă, a părăsit România pentru a doua oară, definitiv, stabilindu-se în São Paulo (Brazilia), unde se stinge din viață în 30 iunie 1965. În anul când moare, la Ierusalim, Cenaclul Literar „Menora” îi publică volumul Testamentul literar al poetului Enric Furtună.
O bună parte din producția literară a lui Enric Furtună a rămas în manuscris, „nu neapărat din lipsa talentului, ci prin destinul tragic al epocilor traversate”, după cum observă Lucian Nastasa-Kovacs, care, în 2020, îngrijește și publică volumul Enric Furtună și „Bilanțul unui insucces”, subliniind în prefață că acest autor (ajuns un „proscris” al regimului comunist) „nu s-a erijat în victimă a regimului antonescian, nu a căutat să profite politic în vreun fel, ci s-a ținut departe de orice vendetă ori compromis, fără adeziuni partinice, lucrând sau cizelând operele literare aflate în șantier, proiectând chiar altele, însă tot mai dezamăgit de evoluția țării în care s-a născut și a trăit cea mai mare parte a vieții”.
Poetul Enric Furtună a scris elegii, cântece, meditații, în care se manifestă ca un romantic întârziat, influențat atât de Heine, cât și de Panait Cerna, Octavian Goga, St. O. Iosif. „Variat în musicalitate şi turnură”, observă Eugen Relgis, „versul lui E.F. se adaptează simţămintelor cari, în două decenii, au variat în fluxul şi refluxul vieţii. De la romantismul clasic mărturisit în Ea moare, de la Osana amintirilor, în care nu poate rămâne ca într-o oază definitivă, de la evocarea patetică a Nopţii cu chemări tragice şi obsesia «unei umbre»/…/, poetul ajunge în luminişurile unde va putea înjgheba «elegii şi cântece»”.
Într-un articol din „Sămănătorul” (nr. 5/1906), Mihail Dragomirescu îi aprecia poezia: „Deși cam prolix, autorul este un poet. Are o limbă nesigură, dar îndrăzneață, e stăpân pe vers – și, mai presus de toate, având energia în stil, are și adâncime de concepție. E din aceeași familie – și prin fond și prin formă – dar mai puțin concentrat și mai puțin artist, cu Cerna”. E. Lovinescu însă este destul de reticent față de forma în care Enric Furtună practică o așa-zisă „poezie de concepție”: „Și d. Furtună e un poet «de concepție» și se manifestă prin expunerea unor idei generale sau situații poetice prin «concepții» și desvoltări. Genul este, negreșit, posibil și are, după cum am mai spus, îndărătul lui exemple ilustre; inacceptabilă și anacronică este numai forma sub care l-a practicat d. Furtună”.
În perioada 1898-1904, Enric Furtună a avut o bogată corespondență cu Mihail Sadoveanu, care i-a fost coleg de liceu. Cei doi prieteni discutau, în epistole, textele la care lucrau. Într-o scrisoare din 30 iulie 1902, bunăoară, Mihail Sadoveanu își exprimă admirația pentru o poezie a lui Enric Furtună: „Nemulțumitorului i se ia darul, mizerabile! N-ai vrut să te mulțămești deocamdată cu o carte poștală; mulțămește-te și cu două! Și nici aceea a doua n-ar fi venit dacă nu i-ar fi plăcut așa de tare poezia ta Ea moare, căreia i-am schimbat titlul în Apus de toamnă – înțelegi asociația de idei. Tu ai spus: s-o citești odată când vei fi singur, când soarele asfințește… ca să redeștepți și mai bine senzația tăcerii, a liniștii, a singurătății – și un titlu bine ales te ajută… Numai titlul Apus de toamnă spune ceva: îți închipui un crâng galben în tăcerea și lumina tristă a apusului și în tăcerea și lumina ceea, Ea moare. Poezia mi-a plăcut mult, mult, ca și Iubirea mea, dar – o deosebire – aici n-am avut de făcut nicio îndreptare. Nu știu, dar cu un prieten ca mine nu trebuie să te porți așa; eu bănuiesc că ești amorezat; mi se pare că chiar mi-ai dat a înțelege ceva; atunci mi-aș explica progresul. Dar tu taci. De ce nu-mi spui pe șleau? Dar să reviu. Dacă pe lângă părechea aceasta, Iubirea mea și Apus de toamnă, vei mai trimite prietenului tău de aici încă vreo zece bucăți de puterea acestora, apoi numele tău va începe a licări, ca o steluță care se arată din neguri sfioasă și tremurătoare, dar care lucește. Bineînțeles, aceste 10 bucăți le aștept până la toamnă, la septembre, și iată de ce. La septembre reapare revista Pagini alese și aș voi chiar de la început să ai un ciclu ales. Numele rămâne tot E. Furtună. Tu lucrează, lucrează cu râvnă, cu foc, cu dragoste și trimite-mi mie, dar ceva mai puțin decât Apus de toamnă nu primesc și cred că niciodată nu-ți va trece prin minte să mă deziluzionezi tocmai pe mine! În Tg. Ocna mai am de stat 2 luni! Două luni să nu-mi văd sufletul! Of! Mihai”.
(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)
EA MOARE
Ea moare! Frânge-ți mâinile-n durere,
Privește-o mut cum moare surâzând,
Dar nu-ntrista senina ei tăcere
Cu vorbe mici și plânsete de rând…
Ci roagă-te… Cu ruga-nălțătoare
Se-nalță lin și sufletul. – Ea moare!
Știi tu ce sfântă-i clipa de pe urmă?...
Și te-ai gândit ce lume-nchide-n ea?
Fluturător când zâmbetul se curmă
Știi tu ce profanare-i jalea ta?
Te afli-n templu… zi de sărbătoare…
Privește-o mut și închină-te. – Ea moare!
Cum s-a sfârșit! și cum din toată viața,
Din tot ce-a fost mai mare și mai sfânt,
Din visul tău, rânjește-acum povața:
Tot ce-i frumos coboară spre mormânt!
Tot ce-i frumos se înalță către soare,
Nu blestema, ci-nchină-te! – Ea moare!
O vezi, o vezi! n-o pierde din privire;
C-un gest ușor te cheamă… s-o săruți –
Spre cel din urmă semn de despărțire,
Apropie-te-ncet, cu pașii muți…
Sărută-i ochii, gura zâmbitoare,
Sărut-o lung și-nchină-te… – Ea moare!
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
