Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Ion Murgeanu.
Născut în comuna Zorleni din județul Vaslui (pe 7 iunie 1940), Ion Murgeanu și-a făcut studiile la Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, apoi la Facultatea de Filologie a Universității din București, dar nu le-a finalizat. A fost învățător la Vaslui (1956-1959) și Galați (1959-1961), activist cultural la Suceava (1963-1967), redactor la ziarul „Clopotul” din Botoșani (1968-1970), la „România liberă” (1972-1976), „Tribuna României” (1979-1989) și „Curierul românesc” (după 1989). S-a stins din viață pe 7 august 2016 la București.
A publicat poezii și proză în revistele: „Flacăra Iașului”; „Gazeta literară”; „Contemporanul” (unde a debutat cu versuri în 1962); „Luceafărul”; „Convorbiri literare”; „România literară”; „Amfiteatru”; „Viața românească”; „Dacia literară”. A debutat editorial cu volumul de poezie Repaose în 1969, după care a mai publicat volumele: Confesiunea (versuri, 1971); Datoria (versuri, 1972); Confesiune patetică (versuri, 1976); Poeme europene (1980); Edenul (roman, 1980); Tratatul despre spini și alte poeme (1982); Via (roman, 1984); Turnul onoarei (versuri, 1987); Aur și flacără (versuri, 1996); Darul (versuri, 1997); Iisus (1999) ș.a.
Referindu-se la grupajul de poeme publicate în „Contemporanul” în 1962, G. Călinescu scria: „Ion Murgeanu cântă soarele ce face iarba să crească, mustul de soare curgând pe pământ, vântul, dragostea. Inspirația sa e năvalnică și uneori solemn exaltată… o expresiune încântătoare a combativității ardente a temperamentului solar, o literatură, în fine, fără nici un loc comun”. Puțin mai târziu, analizând poemele din Repaose, Al. Piru observa că „poetul e un dionisiac slăvind vegetația și zeitățile ei (zeul Pan, zeul cel mut), frenezia vieții și nu spaima de moarte”. Într-adevăr, poemele din primele cărți ale lui Ion Murgeanu valorifică din plin simbolurile mitologice și culturale și lirismul confesiv-meditativ, cu accente imnice, dezvăluind un eu frenetic, cu trăiri intense și tendințe de contopire cu elementele stihialității.
Influențat la început de Lucian Valea și Traian Chelariu, Ion Murgeanu și-a cultivat ulterior individualitatea poetică. Odată cu Poeme europene (1980), se produce „radicalizarea” poeziei lui Ion Murgeanu, cum bine observă Miron Blaga în prefața la antologia Turnul onoarei (Vinea, 2004), intitulată Darul poetului, subliniind că acest volum este „una dintre cele mai curajoase și dramatice cărți apărute în «epoca de aur», în care zbaterile, încrâncenările, traumatismele, erorile și ororile deschid porțile revoltei, pentru a-și găsi echilibrul în Turnul onoarei (1987) și antologia Aur și flacără (1996), unde tensiunea trăirii și gândirii irizează solar, cu puritate și înțelepciune sensul vieții, poezia aceasta deși cu unele accente abstracte fiind una confesivă, de conștiință și atmosferă. Livrescul și rafinamentul, adaptarea la diferite formule poetice reușesc să surprindă cu exactitate climatul sufletesc și liric al poetului, a cărui fantezie debordantă trece pe nesimțite de la joc și domestic la absurd și tenebros, neocolind zonele gri și contururile șterse. Realul și realitatea coabitează fericit ci imaginarul și iluminările lăuntrice, viața în conotații memorabile zvâcnind puternic în orice vers, în orice deschidere simbolică, evul modern și ființa sângerând și comunicând fertil pe platourile și înălțimile cuvântului și gândului. Le însoțește o seninătate specifică marilor inițiați, hărțuiților și dăruiților cu spirit și ritmuri eterne ale vieții și credinței, eliberaților de sub tutela umbrei și a măștii, astfel că existența este percepută la adevăratele ei dimensiuni, fără teatralitate, polemic, dar cu iubire și înțelegere”.
Constantă rămâne prezența motivului cântării în poezia lui Ion Murgeanu, aceasta permițându-ne să-l încadrăm în rândul poeților orfici, poeți care cred în puterea edificatoare a cuvântului poetic, în capacitatea poeziei de a schimba lumea, de a o armoniza. Într-un interviu acordat Lucreției Berzintu pentru revista „Armonia”, poetul își definește astfel formula pe care o practică: „Scriu o poezie directă, inspirată și «vitalistă», cum o numea un critic (G. Grigurcu), care ar trebui poate să se citească mai mult și nu se citește aproape deloc. Fiind prea simplu și sincer, unii mă consideră «complicat». Pentru a fi și mai clar, cred că am reușit, cel mai adesea, să scriu o poezie a adevărurilor eterne”.
Congener și bun prieten cu Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu, Daniel Turcea, Ion Murgeanu nu s-a bucurat la fel ca aceștia de atenția criticilor și a cititorilor, cărțile sale rămânând până astăzi în umbră.
(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)
VECHI BLESTEM
Îngăduința cui mă va alege
să te visez; cui voi jura tăcere?
Ce nume am să port ce nouă lege,
ce preț vom ști a pune pe durere?
O clipă am simțit dansând pământul
pomii la fel o clipă dau în floare
ascult acum afară-n toamnă vântul
cum șuieră și năzuros tresare!
Nici n-am cules pe miriștile gliei
sămânța ne-a împrăștiat-o – semne
rămân ciorchinii scuturați în vie
și boabele uscate vechi blesteme!
În toate pui eterna întrebare!
Răspunsul ei – acest sicriu în soare!
LIBERATORUL
Să-ți scrii poezia fără excese
Și să știi că pentru ea suferă
Dumnezeu mai puțin decât îngerii!
Dar nu marea ei înțelegere
Îți va da adăpost pentru suferință.
Poezia pe care o scrii
Se pregătește de viitor
Cu glasurile acestor mulțimi de sunete
Și de euforii învățate de la alții!
Tu scrii să înveți.
Așa glăsui regele către poporul său
Ieșind din lanțuri cântând.
Zilnic mă liberezi, Poezie,
De mine însumi ca dintr-o temniță regală!
Când voi ieși de tot afară
Voi fi bătrân ca un necunoscut
În Regatul Păcii.
CÂNTEC
Când pământul stă să-nghețe,
Caii mor de bătrânețe;
Să mijească-n cai avântul,
E de-ajuns să bată vântul.
Cât e frunza, tot de soare
Se ascunde la culoare,
Iar când soarele o doare
Frunza cade visătoare.
Poartă caii dorul frunzei
Ca doina dulceața buzei,
Neputându-l, pasămite,
Șuiera fără copite.
MERINDEA
Pornisem cu toții la drum,
Avurăm merinde, cuvinte,
Iar unul a mers înainte,
Iar unul căzuse pe drum,
Iar unul a spus că se vinde,
Iar unul fură din merinde,
Iar unul murise flămând,
Iar unul a plâns că se vinde,
Iar unul a râs înjurând,
Iar unul a râs că se minte
Dar unul a mers sângerând,
Dar unul pe cruce se-ntinde,
Dar unul a mers înainte,
Dar unul ajunge nainte,
Acela pornise crezând.
ÎNCORONARE
Eu sunt cântărețul acestui pământ
Ca greierele serilor, ca focul,
Ca mărul toamnelor topit de parfum.
Cine îmi ia fruntea în palme, rotundă,
Simte neistovitul ei dor de-a pluti
Pe munți și pe apele zbuciumate.
Căci eu sunt fiul mamei mele.
A mai fost cineva pe aici,
S-a frânt și-a iubit nesătul.
N-au trecut bine nici ani,
Nici n-au zburat bine anii
Din inima uriașelor păsări fugind în câmpii.
Acum e un cimitir alb, o clară vecie,
Un câmp verde și răcorit.
Țara mea se arată înaltă, dreapta mea spune:
Pe-aici înainte, Fiule,
E-o pădure cu aripi și-un capăt;
Ochii închiși în lumini,
Dar Mie aduceți-Mi darul Marii Împărății,
Împăraților,
Și-l voi pune pe fruntea Poetului.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
