Botoșaniul a dat culturii române pe unul dintre cei mai importanți traducători din literatura cehă, Jean Grosu, cel care publica, în 1956, în colaborare cu Al. O. Teodoreanu, celebra versiune românească a romanului Peripețiile bravului soldat Švejk devenind astfel „un soi de ambasador miraculos” (Cristian Teodorescu) al lui Jaroslav Hašek.

Născut la Botoșani în 31 decembrie 1905, a absolvit Liceul „A.T. Laurian” din localitate, apoi a studiat chimia industrială la Școala „T.G. Masaryk” din Zlín (Cehia) (1935-1939), având posibilitatea să cunoască limbii cehe. A fost secretar general de redacție la „Contemporanul” (1946-1953), unde a debutat ca publicist, și la „Gazeta literară” (1954-1958), redactor de proză la „Luceafărul” (1963-1965) și „Viața Românească” (1966-1975). Între 1953 și 1963 a fost angajat al secției culturale de la Ambasada Cehoslovaciei la București.

Începând cu 1949, când a publicat traducerea nuvelei lui Jan DrdaBaricada mută, Jean Grosu s-a dedicat transpunerii în limba română a autorilor cehi și slovaci: Jaroslav Hašek, Karel Čapek, Milan Kundera, Bohumil Hrabal, JiříMarek, Václav Havel ș.a. A realizat și numeroase dramatizări și adaptări radiofonice din opera acestor autori. Jean Grosu a făcut traduceri și din literatura elvețiană, alcătuind și două antologii: Proză scurtă elvețiană (1981) și Antologie lirică elvețiană (1985). A publicat articole despre scriitorii cehoslovaci și elvețieni în revistele: „Tânărul scriitor”, „Teatrul”, „Gazetaliterară”, „Secolul 20”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „Magazin”, „Urzica”, „Almanahul literar”, „Viața Românească”, „Magazin istoric” etc.

Munca de traducător i-a fost apreciată cu numeroase premii: Medalia Societății Cehoslovace pentru Relații Internaționale (1965); Premiul Uniunii Scriitorilor Români (1970; 1991; 1995; 2000); Premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci (1968); Premiul Ministerului Culturii al R.S. Cehoslovace (1976); medalia comemorativă „Karel Čapek” a Uniunii Scriitorilor Cehi (1990); Premiul Asociației Scriitorilor din București (2002) pentru traducerea romanului Nemurirea al lui Milan Kundera, Marele Premiu Bohemica al Asociației Scriitorilor Cehi (2000); Premiul Ministerului Culturii din România (2003); Medalia „Artisbohemiaeamicis” a Ministerului Culturii al Republicii Cehe (2004) pentru promovarea literaturii cehe și sporirea renumelui culturii cehe în lume; Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria A – „Literatură”. Cu toate acestea, a dus o existență modestă, dedându-se întru totul literaturii.Iată cum descrie ViorelIlișoi condițiile de viață ale traducătorului care, după Revoluție, avea exclusivitate pentru opera lui Kundera: „Stătea într-un apartament de la ultimul etaj al unui bloc interbelic, pe lângă Poliția Capitalei; tavanul era spart și prin gaura astupată cu ziare picura ploaia. Totul în casă era vechi și umed, destrămat, jupuit. Bătrânul traducător nu o ducea prea bine și asta îl rodea tare. După o viață de muncă nu se alesese cu nimic. Plin de amărăciune, mi-a arătat câteva rafturi cu cărțile traduse de el, vreo sută de volume, cât n-au citit mulți într-o viață, dar nu destule ca să-i asigure o bătrânețe tihnită. Unele dintre acele numeroase volume erau traduceri din engleză, din franceză, din romandă, dar cele mai multe erau din cehă și din slovacă. Un perete de cărți”. Jean Grosu s-a stins din viață pe 5 iulie 2007.

În traducerile sale, Jean Grossu se remarcă prin capacitatea deosebită de a de adapta la o gamă largă de stiluri și limbaje, dar și fidelitatea față de original, chiar dacă trebuia de multe ori să confrunte cenzura. Cristian Teodorescu amintește de un astfel de caz:  „La fel ca majoritatea optzeciștilor care știau pe de rost lungi fragmente din Švejk, mai ales cele în care apăreau cuvintele «cur» și «căcat», Jean Grosu mi se părea un soi de ambasador miraculos al lui Hašek, într-o perioadă în care cenzura nu îngăduia asemenea vorbulițe nici măcar din partea clasicilor literaturii universale pe care-i agrea regimul. L-am întrebat cum s-a descurcat cu cenzorul cărții sale. Avusese răbdare și când cenzorul, care se transformase într-o întreagă comisie, îl invita să găsească în bogata limbă română termeni mai convenabili, răspundea invariabil că, dacă Hašek scrisese «cur» și «căcat» în cehă, și fusese tălmăcit astfel în celelalte țări vecine și prietene, el, Jean Grosu, nu-l putea trăda pe autor traducând altceva în românește”. Orice fragment din celebrul roman Peripețiile bravului soldat Švejkdovedește, dincolo de genialitatea autorului, și un remarcabil talent al celui care l-a tălmăcit.

„– Carevasăzică, ni l-au ucis pe Ferdinand, i se adresă menajera domnului Švejk, care – după ce părăsise cu ani în urmă serviciul militar, fiind declarat tâmpit iremediabil de către Comisiamedicală militară – trăia acum din negoţul de câini, nişte pocitanii de cotarle,vagaboande, cărora le ticluia «pedigree»-uri false. În afară de această ocupație, suferea de reumatism şi tocmai îşi ungea genunchii cu opodeldoc.

– Pe care Ferdinand, doamnă Müllerová? întrebă Švejk continuând să-şi masezegenunchiul. Eu cunosc doi. Unul, servitor la droghistul Prusa, care a băut odată, din greşeală, osticlă cu ulei de păr, celălalt, Ferdinand Kokoška, care adună căcăţei de câine. Nu-i nicio pagubă,nici de unul, nici de altul.

– Dar, conaşule, e vorba de domnul Ferdinand, arhiducele de la Konopiště, grăsunul,cucernicul!

–Maica Ta, Cristoase – strigă Švejk – asta-i bună! Și unde i s-a întâmplat, mă rog, astadomnului arhiduce?

– La Sarajevo, conaşule, ştiţi, cu revolverul. Treceape acolo cu arhiducesa lui, înautomobil.

–Ia te uită, doamnă Müllerová, în automobil! Păi, te cred, un domn ca el îşi poate îngăduiasta şi nici prin minte nu-i trece cât de păgubos se poate sfârși o plimbare cu automobilul. Şi încăla Sarajevo; în Bosnia, carevasăzică, doamnă Müllerová. O fi isprava turcilor. Da, da, n-ar fitrebuit să le luăm Bosnia şiHerţegovina. Să ştii că asta e, doamnă Müllerová... Carevasăzicădomnul arhiduce e acum în împărăţia cerului. S-a chinuit mult?

– Domnul arhiduce şi-a dat duhul numaidecât, conaşule. Cu revolverul nu-i glumă. Nudemult, la noi la Nusle, un domn s-a jucat cu revolverul; şi-a împuşcat toată familia şi pedeasupra şi portarul care se dusese să vadă cine trage la etajul trei.

– Unele revolvere, doamnă Müllerová, nu iau foc, nici în ruptul capului. Sunt de feluritefeluri. Ei, dar pentru domnul arhiduce şi-au cumpărat, desigur, ceva mai bun şi m-aş prinde căomul care i-a făcut-o s-a îmbrăcat frumos pentru treaba asta. Gândeşte-te numai: să tragi îndomnul arhiduce e lucru mare. Nu merge să-l împuşti ca braconierul pe pădurar, întâi şi-ntâi,cum te înfăţişezi înainte-i?, pentru că nu-i îngăduit să te apropii, de un domn ca dânsul, înzdrenţe. Trebuie să ai ţilindru dacă vrei să nu-ţi puie poliţistul mâna-n guler.

– Cică ar fi fost mai mulţi, conaşule.

–Păi, cred şi eu, doamnă Müllerová, spuse Švejk, isprăvind cu masajul; dacă dumneata aivrea să-l împuşti pe arhiduce sau pe împărat, de bună seamă că te-ai sfătui mai întâi cu cineva.Unde-s mulţişi mintea-i mai multă: unul zice una, altul, alta, şiaşa se face treaba, cum spune şiimnul nostru. Principalul e să pândeşti momentul când îţi trece pe dinainte un asemenea domn.Aşa s-a întâmplat, dacă îţi mai aminteşti, cu domnul cela, Luccheni, care a înjunghiat-o perăposata noastră Elisabeta cu stiletul... În timp ce se plimbau împreună. Te mai poţi încrede încineva? De-atunci nicio împărăteasă nu mai iese la plimbare! Ei, dar soarta asta îi aşteaptăşi pealţii. Şi-o să vezi, doamnă Müllerová, or să ajungă şi la ţar, şi la ţarină, şi poate că, fereascăDumnezeu, chiar la împărat, dacă de pe acu au început-o cu nepot-su. Bătrânul are mulţiduşmani. Chiar mai mulţi decât Ferdinand. Cum spunea mai deunăzi un domn la cârciumă: are săvie vremea când împăraţii or să pice unul după altul şi nici procurorul-general n-o să-i scape. Peurmă, neavând cu ce plăti consumaţia, cârciumarul s-a văzut silit să-l dea pe mâna poliţiei. Dar domnul i-a ars cârciumarului o palmă şipoliţaiului două. L-au ridicat cu duba şi l-au dus să setrezească. Da, doamnă Müllerová, multe se mai întâmplă în ziua de azi! Asta-i o pierdere grea pentru Austria. Când eram militar, un infanterist l-a împușcat pe căpitan. Și-a încărcat flinta și s-a dus la cancelarie. I s-a spus că n-are ce căuta acolo, dar el îi dădea întruna că trebuie să vorbească neapărat cu domnul căpitan. Căpitanul a ieșit afară și, cât ai zice pește, i-a ars două perechi de palme. El a pus mâna pe flintă și l-a găurit drept în inimă. Glonțul a ieșit prin spinarea domnului căpitan și-a mai făcut și pagubă în cancelarie; a spart o sticlă cu cerneală și s-au pătat actele oficiale.

– Și ce s-a întâmplat cu soldatul? întrebă după un răstimp doamna Müllerová, în vreme ce Švejk se îmbrăca.

– S-a spânzurat cu cozodrancii, spuse Švejkperiindu-și pălăria tare. Și când stai să te gândești, nici nu erau cozodrancii lui. Îi ceruse împrumut de la un gardian – cică-i cad pantalonii. Da′ ce?, să aștepte până l-or împușca? Știi, doamnă Müllerová, în situații d-astea toți își pierd capul. Pe gardian l-au degradat și i-au mai dat și șase luni de închisoare. dar nu le-a făcut pe toate. A șters-o în Elveția și azi face pe preotul în nu știu ce biserică. Azi, doamna Müllerová, nu sunt mulți oameni cinstiți pe lume. Eu cred că și domnul arhiduce Ferdinand s-a înșelat în privința omului care l-a împușcat la Sarajevo. A văzut și el un domn acolo și și-o fi zis că e un om cumsecade dacă strigă ura. Și când acolo, domnul acela l-a doborât. Câte i-a tras, unul sau mai multe?

– Gazetele scriu, conașule, că domnul arhiduce era ciuruit. A descărcat în el toate gloanțele.

– Da, treaba asta se face foarte repede, doamnă Müllerová, grozav de repede.”

 (Jaroslav Hašek, Peripețiile bravului soldat Švejk, ESPLA, 1956)

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: