În aprilie 1928, la Dorohoi, apărea revista de avangardă „unu”, editată de Sașa Pană și Moldov. Primul, Sașa Pană (născut Alexandru Binder), a devenit un nume de referință al avangardei românești. Moldov însă, deși a ținut rubrica Linii frânte începând cu primul număr al revistei, unde a publicat proze scurte, pastișându-l adesea pe Urmuz, a rămas oarecum în umbră. Citite astăzi însă, la aproape o sută de ani de la prima lor apariție pe paginile revistei „unu”, prozele lui Moldov sunt la fel de spectaculoase, uimitoare, șocante prin ineditul imaginilor ca atunci când au fost scrise.

Marcu Taingiu, care a semnat ulterior cu pseudonimele Moldov, M.T. Moldovanu, Mac Tobacco, Sempronius, s-a născut la Dorohoi pe 15 octombrie 1907. A absolvit  Gimnaziului „Grigore Ghica Voievod” din localitate (1923)și a activat în grupa teatrală de avangardă „Insula”, condusă de Armand Pascal. La vârsta de 16 ani, pleacă la București și se angajează contabil la firma „Zimmer”. În 1927 însă, după ce i-a decedat tatăl în urma unei intervenții chirurgicale, se întoarce acasă, angajându-se la agenția de asigurări a societății „Agricola” și activând pe raza orașelor Dorohoi și Botoșani.

La începutul anului 1928, Sașa Pană face o vizită la Dorohoi (unde a copilărit și unde îi locuiau părinții și sora). Întâlnindu-se cu vechiul său prieten, Marcu Taingiu, pun la cale o șezătoare de artă și literatură nouă, dar și apariția unei reviste. Iată cum își amintește aceste momente autorul celebrului manifest cetitor, deparazitează-ți creierul (care deschidea primul număr al revistei „unu”): „Acolo aveam și un prieten de idei literare și revolte, un entuziast al ineditului, un subtil ironist. Acest autodidact, cultivat prin bogate și substanțiale lecturi, avea și un dar, adică un har, al justei intuiții. Se numea Marcu Taingiu. Acest nume cu rezonanțe chinezești – Ta-in-giu – mă intriga în anumită măsură. În scurtele popasuri, discutam ultimele noutăți literare, ultimele numere ale revistelor «Contimporanul» și «Integral». Nu știu cum ne-am pomenit de acord să organizăm la Dorohoi o șezătoare de artă și literatură nouă. Taingiu avea și talente actoricești. Mobilitatea și expresivitatea chipului său erau, printre cunoscuți, notorii. Unul din chipurile pe care le mima la superlativ era al actorului de film John Barrymore. /…/ În una din aceste zile, într-o convorbire cu Taingiu, criticam atitudinea eclectică a «Contimporanului» din ultimii doi ani mai ales și aparițiile tot mai sporadice ale «Integralului», ne-am pomenit punându-ne o întrebare care în enunțul ei cuprindea și răspunsul: «Ce-ar fi să scoatem noi o revistă? O revistă care să nu facă concesii bunului gust, care să publice numai pe câțiva scriitori și anume pe cei pe care îi întâlneam în paginile revistelor de avangardă din acei ani și care se numeau Voronca, Roll, Călugăru, Bogza»” (Născut în ′02).

Moldov a finanțat un timp, alături de Sașa Pană, revista „unu”, dar, după 1929, afacerile încep să-i stagneze și nu mai poate susține apariția publicației (care, în 1929, își mută sediul la București). În 1931, este numit director la sucursala „Zimmer& Co” din Iași. În capitala Moldovei, se căsătorește, în 1935, iar în ziua nunții Sașa Pană îi face cadou volumul Repertoriu, pe care l-a îngrijit și de a cărui apariție Moldov nu știa (volumul a fost reeditat în 2017, la 110 ani de la nașterea scriitorului, sub îngrijirea lui Petrișor Militaru). După acest eveniment, se știu tot mai puține lucruri despre viața lui Marcu Taingiu. S-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde a decedat la vârsta de 59 de ani. La 20 decembrie, se vor împlini 55 de ani de la moartea celui care a rămas în istoria literaturii drept cofondator al revistei „unu” și autor al volumului Repertoriu, scriitorul dorohoian care, „chiar dacă pentru o perioadă scurtă”, a fost implicat „în mișcarea de avangardă românească” (Flavius Paraschiv).

Volumul Repertoriu cuprinde seria de schițe publicate la rubrica Linii frânte a revistei „unu” și un portret al autorului realizat de Victor Brauner. Moldov a preluat teme de la precursorul său avangardist Urmuz (criticii literari îl consideră, de fapt, un epigon al lui Urmuz). Dincolo de aceasta, autorul Repertoriului pune un accent mai pronunțat pe dimensiunea ludică a scrierilor sale, inventând personaje cu adevărat spectaculoase. Măiestria lui constă în crearea de asocieri neașteptate, uneori provocatoare de stupoare, alteori de-a dreptul amuzante, toate dezvăluind de fapt spectacolul grotesc al lumii. Iată, de pildă, cum începe proza Șmaie, publicată în primul număr (aprilie 1928) al revistei „unu”:

„Șmaie e un tip compus din ochelari, boccea, calendar și trapez de lemn cu om săritor. În toate anotimpurile poartă aceleași haine, aceeași pălărie și aceleași ghete de turist, nedespărțindu-se de ele niciodată. De asemenea, poartă la el veșnic cartea Visul Maicei Domnului, pe care n-a citit-o niciodată, dar pe care o oferă spre lectură, în schimbul unei remunerații sau în schimbul a 27 gâdilituri, cu o pană din coadă de păun, pe șira spinării.

Doarme pe 21 ouă de rațe, într-un canal al unei tăbăcării, căci mirosul pieilor tăbăcite îi gâdilă nările foarte plăcut. A murit de câteva ori, dar totuși a reînviat decum l-a scăldat soarele și omul de lemn a început să facă salturi mortale pe frânghia trapezului, legat de nasturele hainei.

Nu bea apă din principiu social: dacă ar bea apă, pompierii orașului n-ar avea cu ce stinge incendiile și din principiu medical: nimeni n-a murit de vin la plămâni, ci numai de apă; bea numai spirt rectificat.

A avut o soție bătrână și chioară, care se hrănea cu trifoi, ciucălăi, strujene, paie și fân, având pentru toate acestea o magazie de scânduri încuiată cu un lacăt sistem Damm”.

Textul continuă la fel de ilogic și, în același timp, ironic. Și mai interesant este faptul din cauza acestei proze, aparent absurde și suprarealiste, autorului i-a fost intentat un proces, reclamantul, care avea același nume ca și personajul lui Moldov, numindu-l pe scriitor „calomniator”. Despre acest episod ilar amintește Sașa Pană în Născut în ′02:

„Nici o lună nu trecuse de la apariția primului număr și Moldov, care publicase în acel număr schița urmuziană Șmaie, primește, de la prototipul cu același nume în viață, cartea poștală următoare:

«Domnule, am aflat în oraș că ai ponegrit o rudă de a mea în gazetă (adică soția lui Șmaie). Pentru acest lucru îți vei primi răsplata meritată, când vei primi răsplata, să nu spui că nu ești vinovat. Iscălim mai multe rude».

Nu iscălea nimeni. Avocații pișicheri, vrând să se amuze pe seama unui caraghios al târgului, au provocat un proces. La prima înfățișare (fine ianuarie 1929, deci nouă luni de la apariția acelei schițe), apărarea, prin avocații Ștefan Romulus Scriban și Carol Segal, au ridicat un incident tinzând la declinarea competenței, întrucât afacerea ar fi de resortul Curții cu jurați. Incidentul, combătut de reprezentantul reclamantului, a fost respins. Reclamantul, prin avocații săi, a cerut proba cu martori pentru a dovedi că articolul îl vizează direct, purtătorul acestui nume fiind singurul vânzător ambulant cu acest nume în orașul Dorohoi. Apărarea s-a opus susținând că nu poate fi vorba de calomnie, ci doar de umor și literatură. Tribunalul a admis proba cerută de reclamant și a amânat judecarea procesului în fond. După câte îmi amintesc, până la data hărăzită acelei probe, în schimbul unor pantaloni uzați și a câțiva lei, Șmaie și-a retras plângerea”.

Prin acest comportament al său, reclamantul Șmaie chiar se apropie de personajul cu același nume.

Gogó („o mustață cu domiciliul permanent pe buza de sus”), Yusuf („o pată compactă de mărimea unui om, ocupând un loc în spațiu”), Ghelemele-Ciok („un butoi cu rumegătură de ferestrău”), Pafnuti („un omuleț mărunțel cât un ardei, susținut de un bastonaș de vanilie”), Drângă („un instrument muzical de culoarea zahărului ars”), Cirip („noua soție a lui Drângă, agățată de coada dreaptă a fracului său”) și alții sunt personaje bizare al căror comportament amintește, uneori vag, alteori mai pronunțat, de comportamentul diferitor tipologii umane. Prin ele, Moldov dezvăluie adesea latura ilogică, abisală a ființei umane, grotescul acțiunilor ce rezultă din tendința exagerată către extravaganță și excepționalitate. Ilustrativ este personajul din schița Șnax, o sosie a lui Șmaie:

„Avea o formă civilizată și un loc în societate, înainte de a veni în târgul cu raci. În acest târg blestemat, încep suferințele ghetelor sale veșnic lustruite, a ochilor săi miopi și a părului său de cânepă. Trecut fiind în era bunicilor, Șnax avea imprimat pe dorințele sale un singur gând. însurătoarea.

După ce Șnax ′și sacrifică barba și ciorapii, o femeie mustăcioasă îl acceptă ca soț. (Întrevederea avusese loc pe întuneric.)

În ziua hotărâtă pentru pecetluirea dorințelor sale, Șnax se duse la un coafor pe care-l rugă să-i vopsească părul alb în negru.

Întinerise cu 30 de ani.

Mult așteptata seară venise cu dimensiuni gigantice, iar noaptea de iulie era flacără. Perinile și cearceafurile naftalinizate gâdilau nervii. Șnax deveni pompier. Incendiat de dorinți, se răcorea cu sudoarea ce-i curgea abundent din pori.

Din părul său vopsit, cerneală se prelingea pe albeața așternutului.

Zorile îl găsiră extenuat de sforțările făcute.

Șnax, care nu dormise toată noaptea, se uită în oglindă: părul înălbise. Un strigăt mult omenesc trezi vecinii din somn și Șnax hohotind își plânse efemera tinerețe.

A doua zi, divorță și căzu într-un somn adânc cu ochelarii pe o ureche, spre a putea distinge pe ecranul visului filmul abstract.

Mai trăi câțiva ani, atârnat de o hârtie de muște, și muri exact în ziua când împlinise 84 de ani. În loc de testament, s-a găsit un calendar din anul 1899, un roman senzațional, o carte de rugăciuni pentru vătămături și 5 nasturi de porțelan”.

Ingenioase, derutante, ironice, aluzive, schițele lui Moldov provoacă o adevărată bucurie a lecturii.

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: