Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Petru Manoliu.
”Petru Manoliu vine din generația care nu doar a impulsionat cultura românească, ci i-a dat sens, identitate, forță. Alături de nume precum Emil Cioran, de care l-a legat o prietenie sinceră, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, a susținut și impus un verb răspicat, sonor și curajos în presa vremii sau în textele furișate mai târziu sub semnături de tot soiul, atunci când numele său fusese interzis”, scria Florentina Toniță, într-un articol comemorativ din Botoșăneanul, despre prozatorul, publicistul și traducătorul care, din cauza unor articole ce deconspirau implicarea sovieticilor în Masacrul de la Katyń, a fost concediat, arestat, trimis la domiciliu forțat , apoi ținut într-un lagăr după ce a fost prins citind (în 1958) lucrarea Ispita de a exista a lui Cioran. Având interdicție să publice, Petru Manoliu a devenit traducător, ajungând cunoscut, în primul rând, pentru transpunerea în română a operelor lui Thomas Mann.
Până în 1945, când îi este interzis să mai publice, a fost redactor la revista „Bilete de papagal” (sub conducerea lui Tudor Arghezi) și la ziarul „Curentul”; a editat revista „Pământul” (cu sediul redacțional la Botoșani); a mai colaborat la: „Timpul”, „Discobolul”, „Cuvântul”, „Credința” etc. A debutat în 1935, cu romanul Rabbi Haies Reful, urmat de Tezaur bolnav (1936), Moartea nimănui (1939), Domnița Ralú Caragea (1939).
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu îl integrează pe Petru Manoliu în Noua generație. Momentul 1933. Filosofia „neliniștii” și a „aventurii”. Literatura „experiențelor”, alături de mari prozatori ai interbelicului, precum Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, M. Blecher ș.a. Atitudinea criticului față de romanele acestuia este însă destul de rezervată: „Cu ceva din atmosfera proletară a lui G.M. Zamfirescu, cu și mai mult din C. Ardeleanu, Petru Manoliu urmărește în Moartea nimănui soarta unor declasați, a lui Andrei și a lui Anton, tineri intelectuali ajunși clienți ai azilului de noapte și lucrători la fabrica de zahăr de la Chitila. Romanul se complică prin intrarea în scenă a lui Mortaru, șeful de echipă de la fabrică, cu tentative de homosexualitate (André Gide, autenticitate, experiențe etc.), care înstrăinează pe cititor. Un întâi roman, Rabbi Haies Reful, «frescă», e confuz și liric”. Mai târziu, toți cei care vor scrie despre proza lui Petru Manoliu, vor menționa problematizarea existențială a personajelor (Ov. Crohmălniceanu), dramatismul frământărilor.
În romanul Rabbi Haies Reful, de exemplu, finalul este un soliloc despre zădărnicia zbuciumului existențial:
„Noi ducem în noi atâția străbuni câți au murit înainte de vreme, câți n-au avut voie să-și trăiască viața până la capăt. – Am fost destrăbălat, neliniștit, deoarece am fost însetat de stropul meu de suflet, al meu, nu al altora, pentru că am râvnit limpezimea de mâine, numai pentru mine, căci orice viață omenească trebuie să înceapă cu iubirea de sine pentru a ajunge la dăruirea de sine. Și oare nu cumva dăruirea de sine este cea mai înaltă treaptă a iubirii de sine? Dar cum să ajungi la tine însuți, când calea este plină de hoituri și de aduceri-aminte? De aceea sunt încredințat că drumul la suflet trece prin numărarea păcatelor din sânge.
Azi, nimeni și nimic nu mă poate opri, căci în ora de acum am ucis cel mai închipuit și mai duios chip din sângele meu. Odinioară nu credeam că mă voi putea împăca – liniștit – cu soarta de a fi om. Știu, o mărturisire este zarea vicioasă a unui temperament. Viața mea este o nefolositoare voluptate. Îmi dau seama, copiind aceste pagini, și de eroarea lor. Am renunțat însă la orice durere sau altă pază, pentru a ajunge la muta plictiseală de a mă uita în mine însumi îngrozit că trupul mă cunoaște mai bine decât îl cunosc eu. Am vrut să am un înțeles și am sfârșit prin a crede că viața trebuie să ajungă nefolositoare prin ceea ce înfăptuiește. Și toate astea pentru ce?
– Pentru o viață oarecare…”
Cum bine observă Ofelia Ichim, „dualitatea conștiinței, luciditatea interogațiilor întru autocunoaștere, adâncind, de fapt, prăpastia dintre eurile care bântuie ființa umană, sunt tot atâtea «fapte» care alcătuiesc subiectul romanelor. Acestea se înscriu între coordonatele experimentalismului, ale autenticismului, ale soliloquiilor, integrându-se normelor asumate de literatura anilor ’30-’40”.
În romanul istoric Domnița Ralú Caragea, de asemenea nu lipsește conflictul între vocile personajului central și nici divergența dintre două tipuri de sensibilitate – cea a mulțimii și cea a individului trăindu-și frământările în deplină singurătate. Petru Manoliu se arată, în acest caz, și un bun creator de frescă epică, descriind cu iscusință tulburările epocii:
„Nu se poate descrie hărmălaia și îmbulzeala; poruncile și înjurăturile; strigătele și forfoteala. «Toți și toate își căutau blănurile și chemau feciorii și trăsurile, înaintând la scară fiecare cu masalagiul său, după rang.» Apoi, rând pe rând, butcele și caleștele ieșiră pe poartă și apucară, în goana cailor, spre curțile boierilor sau spre alte locuri unde se știa că petrecerea e în toi. «Străzile se luminară în toate direcțiile de torțele purtate de masalagii și, pe când cocoșii începură să cânte de miezul nopții, orașul București reintră în tăcere și în întunericul său de toate serile.» Câte un câine mai lătra liniștea, răgușit și însingurat, apoi din ce în ce mai rar, se auziră strigătele oamenilor de la spătărie, rebegiți de frig, cari anunțau că târgul e stăpânit de pace:
– E bine! E bine!
Dar, în vreme ce, deasupra orașului noaptea începuse să adoarmă și ea de atâta tăcere; în vreme ce, una câte una, ferestrele de la Palatul Domnesc se stinseră rând pe rând; și, în timp ce, din pricina gerului cumplit care începuse să se lase, prinseră să cadă fulgi de promoroacă încât ai fi fost ispitit să crezi că liniștea s-a materializat și cade peste capital, un trecător întârziat ar fi putut vedea totuși niște geamuri rămase de veghe în noapte. Erau acelea de la Odăița Domniței Ralù care, trimițându-și slugile la culcare, se așezase la pian să cânte, pentru neliniștea ochilor ei, o sonata de Beethowen”.
Petru Manoliu rămâne un scriitor care trebuie descoperit, valorificându-i operele literare, traducerile și, mai cu seamă, vasta corespondență pe care a purtat-o cu Emil Cioran și Camil Petrescu.
(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
