Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Radu Vasiliu.
Născut la Dorohoi pe 21 iulie 1923, Radu Vasiliu moare pe 24 iulie 1999 la București, după o viață plină de sinuozități provocate de regimurile politice. A absolvit Facultatea de Filozofie a Universității din București (1942-1947). Până în 1958, a deținut mai multe funcții în televiziune (redactor-şef al programelor TV, primul director al Televiziunii Române), dar, din cauza unei „gafe” politice, în urma unei delațiuni, i se desface contractul de muncă, fără dreptul de a mai fi angajat într-o instituție cu caracter socio-cultural. Își câștigă existența ca muncitor necalificat într-o stație de betoane la Cernavodă. În 1959, propune Editurii de Stat pentru Literatură și Artă traduceri din O mie și una de nopți, dar, din cauza situației lui politice, manuscrisul nu este publicat. În același an, îl reîntâlnește pe Vasile Lovinescu, pe care l-a cunoscut în timpul studenției, și participă săptămânal la întâlnirile „Fraternității Hyperion”, grup de studii și meditație condus de acesta.
Reabilitat în 1965, Radu Vasiliu a lucrat pentru diverse publicații: corector și redactor la „România liberă”; redactor la „Lumea”; redactor-șef la redacția Publicațiilor pentru străinătate.
A debutat ca poet în 1945, în „Caiet de poezie”, supliment al „Revistei Fundațiilor Regale”. În timpul vieții, a publicat volumele: Cupa și săgeata (sonete, 1973); Decolonizarea (publicistică, 1973); Jocul de șah (fantezie dramatică, 1995); Desfătările tristeții (sonete, 2004). În 2004, la Editura Arhetip RS, apare culegerea de sonete Desfătările tristeții.
Din puținele confesiuni la care avem acces, ne putem da seama cu ușurință că neputința de a evita blansarea între existența de zi cu zi, care, la acea vreme, însemna și tangență implicită cu regimul, și creație l-a frământat de-a lungul întregii vieți pe Radu Vasiliu. Într-o scrisoare datată 5 iulie 1984, poetul își exprimă regretul că nu a putut să se dedice mai mult artei: „Nu eu am ales calea, eu am devenit, pe cât cu putință, conștient de vocația mea. Și, dacă vocația înseamnă chemare, s-ar cuveni să spun corect: «am auzit chemarea». Dacă m-am supus ei doar cu o parte a făpturii mele, am făcut-o din poltronerie, din lașitate, pentru că ar fi trebuit să las tot și să-mi văd de desăvârșirea, de înmulțirea talantului pus în inima mea de Dumnezeu. În aceasta stă marea mea vină. Toate celelalte nu contează”. Această scindare dramatică între condiția de a fi în cotidian și nevoia de a valorifica domeniile înalte ale cuvântului este prezentă și în poezie (atât în poemele cu tentă avangardistă din tinerețe, cât și în sonetele de mai târziu).
În postfața la culegerea Desfătările tristeții (2004), intitulată sugestiv Paradoxul tragic al poetului, Florin Mihăescu constată prezența unui tragism ființial în versurile lui Radu Vasiliu, tragism care își are origine în același conflict dintre necesitatea de adaptare la vitregiile vremurilor și eterna aspirație către frumosul lăuntric: „O vină tragică a pornit din conștiința lui de Intelectual de rasă care, în loc să se retragă din fața vrăjmășiei vremurilor în insula lăuntrică a marelui său suflet, s-a luat la trântă cu valurile, crezând că va putea să plutească pe ele. Dar n-a fost nimeni să potolească furtuna pe care nu putea s-o oprească decât Iisus, în care el a crezut, uneori chiar cu nădejdea deznădăjduitului, dar nu întotdeauna cu consecvența unei credințe care poate să mute și munții pe ape. Credința lui a avut momente de oscilație și atunci vrăjmașul l-a ispitit, iar această ispită i-a fost luată drept cedare, drept acceptare. Și când luciditatea s-a trezit, a sfâțiat-o tragicul existenței. /.../ Pe lângă această vină tragică a intervenit și un paradox tragic, și anume în intelect. Cum a putut cineva obsedat de aerul metafizic al culmilor tradiției, de aerul tare al celestei «cima della mente» să se lase iluzionat de abisurile unor pseudo-adevăruri, în care licăreau poate focurile de putregai, acele «feux follets» care-i rătăcesc pe cei ce pribegesc? Ni se pare într-devăr un paradox tragic ca vrăjmașul să lovească tocmai acolo unde locul e mai înalt și mai pur”.
Uneori eminesciene, adesea conținând referințe livrești dintre cele mai diverse, sonetele lui Radu Vasiliu sunt expresia suferinței provocate fie de iubiri neîmplinite, fie de încercarea de a restabili relația cu Divinitatea.
(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)
ORACOLE
Poate că nu va mai pribegi
În nopțile tari de abanos
Sufletul nostru
Vânt neprihănit
De zidurile pustii ale pădurilor.
Din pietre s-au născut
Cu veșminte dumnezeiești
Vorbele înțelepte ale morții,
Vorbele ascunse ale morții;
„Să nu lăsați trupurile voastre singure”
Să nu fugiți în păduri
De spaima nopților ce vor veni,
Poate că sufletul vostru
Nu va mai pribegi neprihănit
Și cu tărie se va întoarce
În templele lui părăsite.
Soarele nu se stinge curând.
NOTTURNO!
Cine se tânguie noaptea în fiecare lucru?...
Casa noastră a părăsit parcul
Pasăre monstruoasă
Corabie cu pânzele ridicate
În care strigoii se preumblă
Când Dumnezeu, odată cu noi, se odihnește.
Cine se zbate în arborii înțelepți
Când parcul s-a făcut noapte foșnitoare?...
Cine vrea să vorbească adevărul lui întunecat
Când serafimii nu mai străjuiesc în cer
Și toți și-au ascuns gândurile sub pleoape?
Nimeni nu știe unde a fost sufletul lui
În noaptea aceasta.
Copiii au adormit liniștiți
Și câinii s-au lăsat mângâiați de stafii.
Nimeni mâine nu va vedea în nisip
Adevărul întunecat al nopții ce a trecut.
***
Doinind, aș vrea pământul să-l cutreier,
în inimă cu dulcele tău nume,
străin și dornic trecător prin lume,
mai nebăgat în seamă ca un greier;
sub tălpi de fier țărâni și stânci să treier,
pe unde dragostea o să mă-ndrume,
spre măestria întru care-anume
nuntesc alături inimă și creier:
că dragostea i-i minții nebunie
iar inimii, venin cu gust de miere;
la chinul ei, de spaimă mintea piere,
pe când cealaltă în durere-nvie.
Desculț când voi ajunge să te-ntâmpin,
adânc vor bate, într-un singur tâmpin.
***
Purtat cu desfătările tristeții
Spre polul grelelor metale lunec,
Răsfântă-n smârcuri steaua dimineții
De plumburiile-i luciri mă-ntunec.
Tărâmul, fără zări și cer cu stele,
Posace gințile de minți scopite,
Palat pustiul, hăul între schele
și craiul lasă urme de copite.
Pe ochiul inimii de gheață pleoapă,
Împotmolită mintea-n mâl fierbinte,
Sub pâclă grea aducerea-aminte,
Mort viu, mort viu în nevăzută groapă.
Din ce adâncuri strig „lumină lină”
La Steaua neclintită și senină?
***
O, nobile Sonet, să nu te-ntorci
Ca stihul să-mi înalți cu sfânta-ți artă!
De ce smerita inimă să-mpartă
Mărgăritare, pururea, la porci?
Mă lasă dar în porțile de iad,
Sub răsuflarea plumbului tristeții,
Cu trupul strâns în lațul cărunteții
și gândul la senina stea de jad!
Pe unda iute-a precistului vis
Străbate-vom lăuntric oceanul
De vis-nevis, închis în veci deschis,
Spre istmul unde-s șoapta și aleanul.
Dar sunt aici, pribeag păstor de porci...
O, nobile Sonet, la ce te-ntorci?
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
