Stela Covaci este un simbol al rezistenței, dar și victimă a sistemului comunist. Conform documentelor, s-a născut în Rădăuți-Prut, jud. Botoșani, pe 13 martie 1935, localitatea natală reală este însă Lipcani, din jud. Hotin, Basarabia, unde a trăit până în 1940, împreună cu părinții săi, Eleonora Râșcanu și Pantelimon Pogorilovschi. În 1940, s-a refugiat, împreună cu mama și fratele, în Rădăuți-Prut, unde locuiau bunicii, tatăl său rămânând definitiv în Basarabia.

Absolventă a Liceului „Regina Maria” din Dorohoi, a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, mai întâi la Secția Limba și literatura română (1954-1955), apoi la Secția de Literatură și Critică literară. Aici a fost colegă cu Nicolae Labiș. Despre perioada studiilor, Stela Covaci își amintește într-un interviu acordat Andrei Rotaru în 2013, „După Revoluție, mulți și-au arătat adevărata față…”: „Îmi aduc aminte cu amuzament de seminariile de poezie ținute de prof. Brătucu. /…/ Temele erau obligatorii. Îmi aduc aminte când stăteam în bancă cu Labiș, iar prof. Brătucu ne dădea să facem plan de creație pe primul trimestru. Ca să ne batem joc, făceam așa: una epopee; eroul; Olga Bancic (erou comunist), râdeam, ne jucam de-a școala, subliniam subiectul și predicatul. /…/ Labiş şi Nichita Stănescu au început în acea perioadă să meargă la Ion Barbu acasă, țineau ascuns acest secret pentru că se temeau. Tot ce era interzis îi tenta, umblau prin anticariate, căutau cu febrilitate cărți…”

A făcut parte din „Lotul Labiș”, un grup de studenți care pregăteau o revoluție asemănătoare cu cea din Ungaria din 1956. În martie 1958, este arestată și condamnată la patru ani de închisoare pentru „delict de uneltire contra ordinii sociale” (în aceeași zi e arestat și traducătorul Aurel Covaci, viitorul soț al Stelei Covaci).

”Groaznică și nimicitoare era singurătatea celulei“, se dezvăluie mai târziu autoarea în volumul Persecuția. Mișcarea studențească anticomunistă București-Iași (1956-1958), apărut în 2006. „Candidă și fragilă arătam, la 22 de ani, ca o copilă. Săptămâni în șir m-am zbătut să-mi înțeleg vina. Ultimele două cărți citite la biblioteca facultății, printr-o coincidență bizară, au fost «De profundis» de Oscar Wilde și povestirea lui Dostoievski «NetocikaNezvanova». Plângeam ore în șir, confundându-mă cu fetița prigonită. Spărsesem o «ceșcuță albastră» și nu înțelegeam de ce oameni haini mă pedepsesc atât de rău. Cea mai mare deznădejde a fost pentru mine însă ceea ce consideram că i-am făcut mamei, Sfânta mea mamă – icoana suferinței. Trădată de soțul de care era îndrăgostită, m-a adorat și și-a pus toată puterea fizică și spirituală să mă salte din satul prăpădit de la graniță, să mă țină în viață (la seceta din 1947 bunicul a murit de foame, pe când și mie mi se ținea lumânarea), nu pot să-mi închipui cum a supraviețuit mama. Eu i-am ucis speranțele în momentul în care urma să-i fiu sprijin. Mai aveam trei luni și aș fi absolvit Facultatea. Am plâns jalnic peste cele câteva haine de acasă. Miroseau a garoafe de câmp ca mâinile mamei.”

Este eliberată după doi ani de execuție, în 1960, i s-a refuzat continuarea studiilor.

”După închisoare, își amintește Stela Covaci în același interviu, și persecuțiile care au existat, am rămas absolut singură, fără niciun drept. Cu obligativitatea să țin contactul cu ei. Mi-au dat un număr de telefon și mi-au spus să raportez unde mă aflu în orice schimbare de traseu. M-au dat pe mâna unui căpitan, Prodan (nu știu dacă era numele adevărat), căruia trebuia să-i raportez și să țin legătura, dând, cum a dat toată lumea, o declarație la eliberare, că nu voi povesti nimic din ce mi s-a întâmplat, altfel existând pericolul de a fi rearestată. Pe mine m-au aruncat în stradă în luna august, pe 29, în hainele de iarnă în care am fost arestată. Aveam 23 de ani. M-au eliberat în august ca să nu găsesc colegi studenți pe străzi, era vacanță pentru ei.A doua zi m-am dus la facultate, să scot o copie după foaia matricolă. Femeile de la secretariat știau de mine (eram un caz celebru), se uitau la mine ca la Lazăr care a înviat din morți. Am înțeles că nu o să scap de securiști toată viața, când, de după ușile rotative ale facultății a apărut o siluetă care m-a prins și a șoptit: «Dacă te mai prind pe aici îți rup picioarele!»”

Stela Covaci și-a publicat cărțile târziu după Revoluție: Timpul asasinilor (în colaborare cu Cezar Ivănescu; 1997); Ceasul utopiei (poezie; 2003); Persecuția. Mișcarea studențească anticomunistă București-Iași (1956-1958) (2006); Nopțile de coșmar ale poetului Nicolae Labiș (2011). Toate volumele sale – memorii sau poezii – mărturisesc adevărul despre o epocă tumultuoasă și sângeroasă, o epocă a terorii, șantajului, schingiuirilor, condamnărilor fără drept la apel. Totodată, scrierile sale sunt și mărturii despre supraviețuirea prin cultură, fiind evocate marile prietenii literare din anii ′60-′80 ai secolului trecut, personalități care au fost, și în acele vremuri ale valorilor răsturnate, modele de comportament și atitudine.

„Iarna anului 1980, luna ianuarie. Se împlineau 130 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Zăpada era multă și se tot așeza blând, mângâindu-ne, încălzindu-ne, parcă. Miracolul se petrecea de la sine: un magnetism al spiritelor aparte care ne atrăgea, seară de seară, în cuibul boem al poetului Nichita Stănescu, situat în Piața Amzei, într-un bloc, la etajul IV, cu vedere spre o curte interioară presărată cu plopi. /…/ Dar din acea seară, anume, amintirea mea modifică descrierea. Obiectele amintite dispar ca de pe un ecran. Rămân doar pereții albi pe care Nichita atârnase, ca într-un altar, icoane: mărite și înrămate cele patru portrete ale lui Eminescu, singurele păstrătoare ale dovezilor că el a fost om, dar și geniul care a salvat spiritualitatea acestui neam încercat, făcându-l să se apropie vertiginos de valorile altor nații cu străvechi începuturi. /…/ Noaptea aceea de ianuarie 1980 i-am dedicat-o, cu plecăciune, genialului Poet, Mihai Eminescu. Am închinat paharele cu licoarea seculară în cinstea nemuritorului. Miraculoasa băutură ne-a înflorit spontan pajiștile inimii. /…/ Domnul Șora, copleșit de emoția și sacralitatea momentului, l-a văzut pe poetul cel viu din mijlocul nostru înclinând fruntea în fața portretelor și vorbind către poetul «din negura vremii» – «Mișule, te rog îngăduie-mi și mie să scriu și eu poemul Luceafărul chiar în această noapte. Voi fi cuviincios și-l voi comunica doar câtorva prieteni, aici de față, apoi îl voi trimite în eter.» Ținând în mâna dreaptă volumul «marelui înaintaș», Nichita, stând solemn în picioare sub unicul bec din tavan, a reconstruit pentru propriul său univers, propriul său Luceafăr, strofă de strofă. Izvorau din surprinzătoarea imaginație expresii de o altă factură, miez și înveliș nichitian, dar tot în inepuizabila limbă românească. «Sunt poliglot de limba română», a precizat cândva poetul Nichita Stănescu. Domnul Șora, ca și noi ceilalți, scufundați de Nichita în alte «ceruri și vise înalte» eram norocoșii trimiși de poetul vizionar spre marele infinit în posibilele mașini zburătoare ale extazului.” (Stela Covaci, Note de jurnal, în „Hyperion”, nr. 4-5-6/2012)

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: