Pedagog cunoscut, animator al vieții culturale din Botoșaniul interbelic, Tiberiu Crudu „impune din perspectiva timpului figura luminoasă a cărturarului generos risipit în cele mai diverse domenii pentru ridicarea culturală a orașului de provincie” (Gheorghe Macarie). Și-a făcut studiile secundare la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani (1894-1901), la facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1902-1905), la Sorbona și College de France (1910-1912). A avut o strălucită carieră didactică, fiind profesor de istorie la Dorohoi (1909-1910; 1914-1916), profesor și director la școala pregătitoare de învățători din Tudora (1908), director la Școala Normală „Mihai Eminescu”(1919-1933), profesor la Școala Normală de Învățătoare (1933-1940) și la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani (1940-1942).

Vocația de pedagog și tendința iluministă de a răspândi cultura în mase și a valorifica patrimoniul cultural l-au caracterizat în toate activitățile sale. Cei care i-au fost contemporani amintesc, în primul rând, de dăruirea cu care se îngrijea de cultivarea și „luminarea” generațiilor tinere: „Tiberiu Crudu a ştiut să se coboare la nivelul copiilor, să le intre în inimi, să le înţeleagă tinereţea, necazurile, lipsurile materiale ale lor şi ale părinţilor lor, truditori de pământ. El îi invita pe elevii mai mari la masă, să-i înveţe cum să mănânce, să le descoasă gândurile, inima lor, sensibilitatea lor, să-i încurajeze la învăţătură, în dorinţele lor bune de viitor, în pasiunile care îi preocupă, mai ales cele pedagogice, care vor sta, pe viitor, la baza educaţiei copiilor cu care vor lucra, ca învăţători” (Dumitru Alexa).

Mare admirator al scrierilor lui Nicolae Iorga, Tiberiu Crudu vede în literatură, asemenea ilustrului istoric, „un factor de ridicare spirituală a unui popor” (Gheorghe Macarie), el însuși contribuind la consolidarea lui prin mai multe articole, poezii și proze literare. A debutat în revista „Arhiva”, cu povestirea Zbucium (1905). A fost secretar de redacție la „Revista Moldovei” (1921-1925) și a colaborat la mai multe publicații ale timpului: „Junimea Moldovei de Nord”; „Neamul Românesc”; „Luceafărul” ș.a. Este autorul volumelor de proză: Vâltorile vieții (1925); De pe la noi ce-a fost odată (1925); Lunatecii (1929); Sihăstria Sihlei (1933); Momâia (1947).

Proza lui Tiberiu Crudu „poartă marca realismului tradițional; oameni și fapte din lumea rurală sunt înfățișați într-o ambianță a cărei configurație exclude orice intenție idilizantă” (Gheorghe Macarie).Autorul descrie situații din viața socială, dialogurile personajelor, precum și frecventele referințe la tradițiile populare reconstituind atmosfera rurală. Cea mai reușită lucrare este povestirea De pe la noi ce-a fost odată, în care sunt înfățișate, după cum mărturisește autorul în Câteva lămuriri pentru cei ce se vor osteni să citească această lucrare, „fazele obișnuite ale unei șezători: prujiturile (glumele răzlețe), cântecele, poveștile, cimiliturile, rămasul bun”, „din care se vede scânteierea minții poporului nostru”. Dragostea pentru tradiții, dorința de a le face să dăinuie, încrederea în imensa forță educativă a folclorului – toate acestea au constituit impulsul activității scriitoricești a lui Tiberiu Crudu.

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

De pe la noi ce-a fost odată
(fragment)

„Și nu-i mai cruntă durere omenească decât să simți cum moare, alături de tine, sufletul poporului din mijlocul căruia te-ai ridicat. A nu lupta pentru a-l opri de la pieire, a-l lăsa să intre iarăși în rândul dobitoacelor, zădărnicind strămoșeștile silinți care l-au îndepărtat așa de mult de marginea veche a sălbăticiei înseamnă a săvârși cel mai negru și cel mai greu păcat față de neamul tău.

Pătruns de această credință, pentru a scăpa de înecul uitării de veci câteva fărâme de suflet sătesc, care nu trebuie să moară, m-am hotărât să le însemn după putință pe răbojul unei șezători. Căci la țară, șezătorile și clăcile sunt petrecerile cele mai vesele și mai pline de haz în care se poate vedea inima deschisă și firea isteață a românului. Eu le-am socotit întotdeauna ca niște unde de viață ce izvorăsc din cadrul sălbatec al mulțimii, aducând cu ele semne vădite despre tăria cugetului și agerimea minții ce le-au zămislit.

Curg lin sprintenele șuvițe de apă, curg din belșug și se revarsă pretutindeni. Întunericul din care vin însă și matca prin care curg le fac să nu fie băgate în seamă.

De aceea puțini cunosc de aproape harul și gândăvirea lor veselă. Puțini, pentru că nu oricine vrea să se pogoare în adâncimile sufletului celor obidiți, spre a vedea acolo, în fundul albiei lui, aerul curat și sclipirea pietrelor scumpe, ale căror fețe de mult stau ascunse în valul tulbure al suferințelor de toate zilele.

Afară de asta, la noi este obiceiul ca cei prefăcuți la port și împestrițați la vorbă să alerge mai mult după lucruri nouă și străine, lucruri care nu îngăduie ochiului să-și întoarcă lumina sa către cei ce păstrează cu atâta îndărătnicie taina cuvintelor frumoase și apucăturilor vechi, sfințite de vremuri. Astfel, multe din florile mirositoare, crescute în largul câmpiilor verzi, rămân ascunse vederilor noastre și n-au altă menire decât să îndulcească mănunchiașul de fân în care își pierd viața lor plină de mireasmă”.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: