Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Tudor Vasiliu.
Cu toate că a fost un autor prolific – după debut, a publicat aproape anual câte o carte –, excelând în genul aforistic și în proza scurtă, Tudor Vasiliu nu s-a bucurat de atenția cuvenită din partea criticilor literari. Ironice, uneori sarcastice, scrierile sale au urmărit să dezvăluie, în primul rând, cusururile societății românești, și prin aceasta au fost, și mai sunt, deranjante. „Asupra acestei lumi păstrează-ți ochiul deschis și limpede; și doar din când în când să clipești – a ghilotină” – aceasta pare să fie concepția asupra misiunii scriitorului, formulată în Pegasul troian.
Născut la Botoșani, Tudor Vasiliu a absolvit Liceul „Mihail Sadoveanu” din București (1961-1969), apoi s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității din București, fiind însă exmatriculat în anul al doilea din motive politice. S-a ocupat de apicultură până în 1989, apoi a activat în presă, fiind șeful secției Divertisment la revista „Viitorul românesc” (1991-1993). Din 1992, a fost directorul Editurii Vasiliu. A debutat cu epigrame la vârsta de 14 ani, în „Urzica”. Prima plachetă îi apare în 1969 – În general, triumful pădurilor. La vârsta de 20 de ani, avea o rubrică în „România literară”, unde publica, în special, aforisme. A scris epigrame, aforisme, schițe, nuvele, romane, definiții umoristice, proză pentru copii. Volume: Proiect de câine (1969), Pegasul troian (1976), Îndreptar de greșelile altora (1978), Note de căsătorie (1978), Cele mai frumoase nerozii (1981), Vânătoarea de perne (1985), Școala tăcerii (1991), Pe scurt (1992), Canibala (1993), Dicționarul falitului (1993), Trabantul negru (1993), Detectivi de București (1995), Dicționar romîn-român (1995), Politicanul român (1995), Ivronia (1996) ș.a.
Pegasul troian, Îndreptar de greșelile altora, Pe scurt, Dicționar romîn-român sunt culegeri de aforisme care definesc, de fapt, stilul tuturor scrierilor lui Tudor Vasiliu. Aforismele sale, cum bine remarcă Fabrizio Caramagna, în prefața la Antologia dell'aforisma romeno contemporaneo („Antologia aforismului românesc contemporan”, volum apărut la Editura Genesi din Torino în 2013), „subliniază ipocrizia și banalitatea realității, prin utilizarea paradoxului și antitezei. Multe dintre aforismele sale se aseamănă cu proverbele şi exprimǎ maxime de înțelepciune moderate prin utilizarea constantă a ironiei”. Fie că se bazează pe crearea de asocieri neașteptate („Biboc – rață gata să înflorească”; „Opulent – bine înzestrat”; „Metrou – metru cât toate zilele”; „Jeleu – ziarist specializat în necrologuri”), iau forma proverbului („Obrazul subțire cu obraz gros se ține”), mizează pe jocul cu omofonele („Omul cuvenit la locul cu venit”) sau înclină către meditația poetico-filosofică ( „Urmărești cu privirea o pasăre în zbor; ea se face mică, mai mică, și dispare deodată – ca și când ar fi găsit o ieșire”; „Aveam un cireș. Probabil că și-a luat zborul: parcă mai ieri l-am condus pe bunicul la scara lui”), aforismele ne dezvăluie un autor ingenios, cu un dezvoltat simț al cuvântului, înzestrat cu un pronunțat spirit de observație, un autor care ne îndreaptă atenția către lucruri sau adevăruri pe care le ignorăm în viața de zi cu zi.
Scriitorul se manifestă la fel și în prozele sale (de obicei, „scurte și ultrascurte”). Textele din Școala tăcerii, Povești de dragoste sau Politicianul român sunt un amestec de ironie, expunere alegorică (sunt un fel de povești cu tâlc prozele lui Tudor Vasiliu) și poezie. Este relevantă, de pildă, proza Școala dresorilor din volumul Școala tăcerii:
„Se știe că o vulpe nu poate fi dresată. Dar un dresor de vulpi – da. Vulpea e ca o idee, ca mintea omului cea șireată: poți s-o împuști, s-o prinzi în capcane, dar n-ai s-o faci să meargă pe sârmă; în primul moment de neatenție va țâșni ca o flacără din arenă, spre glontele paznicului.
Dresajul dresorului de vulpi constă în convocări la director. Dresorul este inițiat în tainele dresajului de vulpi de către un fost dresor de vulpi care a eșuat în încercarea de a le dresa. Se lucrează pe simulatoare de vulpi. De aceea, poate, când i se încredințează o vulpe adevărată, dresorul de vulpi nu ajunge s-o recunoască decât târziu, după felul cum îi scapă din mâini și se pierde în mulțime; el este la pensie sau devine profesor de dresaj.
Clasa vultur pleșuv a decăzut mult. Deoarece, cu predilecția lui morbidă pentru libertate, vulturul amenința să-și dreseze dresorii, fusese introdus într-o colivie cu gratiile de cârnăciori; după ce le mâncase, ațipise; se trezise într-o colivie cu gratiile de grisine pe care le ciugulise într-o doară. A doua zi mâncase niște gratii pe care de astă dată se încumetară să i le servească pe un platou. Pentru mai multă siguranță a fost înlocuit în cele din urmă cu o găină gât-golaș căreia în spectacol îi ține locul o omletă.
Deasupra porții internatului pentru dresori e o colivie. Ea a aparținut vulturului pleșuv sau poate bufniței de Alandal. Gratiile, de crom-cobalt, strălucesc. De tavanul acestei substanțe spânzură astăzi un bec. Lumina se revarsă, orbitoare, printre gratii.
Dar despre dresorii luminii – altădată”.
Ironia trece în sarcasm când sunt vizați politicienii, iar expunerea este reportericească (ca în Politicianul român, bunăoară):
„Când vine la putere, politicianul român o tulește în SUA sau la Paris, să se aerisească. De-acolo e trimis în Moldova sau barem la Kiev, să obțină contrasemnături. El se înconjoară de subalterni mărunței care să-i poarte hainele uzate și își alege superiori impozanți care să-i lase fracul lor. Principala sa grijă, la început, e diurna.
Contemplând fojgăiala bucureștenilor la ora când toți ar trebui să fie la lucru, politicianul cu pricina realizează repede că românii sunt inguvernabili. Există un moment în viața lui când pricepe că adevărata sa menire, unica sa preocupare trebuie să fie identificarea exactă a momentului în care națiunea s-a săturat de el. A fugi la timp, a te bucura de conturile din Elveția, iată tot secretul. Altminteri riști pușcăria, plutonul de execuție sau alte răzbunări tribale ale mulțimii furios-neputincioase.
Ca și autoturismele, cei mai buni politicieni români sunt cei fabricați cu licență, sub capota cărora bat motoare nemțești, ticăie ceasuri londoneze sau zvâcnesc vitezometre lyoneze. Foarte rar e lăsat un român neaoș să acceadă la putere, și atunci numai în urma unei ședințe de fixing inter-mason care desemnează doar așa, de-un exemplu negativ, pe cel mai chior, spurcat la gură și șparlitor mardeiaș promovat de poliție pentru a-i apăra interesele în Parlament.
De aceea, să nu vă mirați că politicianul român e cel mai înjurat de mamă politician din lume. Acesta e un semn că politicianului român nu universitățile îi lipsesc, nici anii de școală și nici măcar cei șapte ani de-acasă, ci acele nouă luni intrauterine, se pare vitale pentru un politician veritabil și fără de care el riscă să fie perpetuu returnat”.
Uneori, Tudor Vasiliu valorifică din plin dialogul, face uz de limbajul aluziv, de ambiguitatea numelor (amintind, în acest sens, de Caragiale) pentru a ataca neajunsurile societății:
„– Alo? Publicistul Cătălin Vigoare? Suntem de la Serviciul Român de Informații…
– Jos guvernul!
– De acord, dar mai jos de atât nu se poate. V-am propus pentru premiul de un miliard de lei acordat de «Timpane Noi», oficiosul nostru.
– Premiul pentru turnătorie?
– Premiul pentru cutezanță în exprimare. Sunteți recunoscut ca independent, incoruptibil, un fel de Robespierre cu capul pe umeri…
– Premiul e în bani sau în ghilotină?
– Domnu′ Vigoare…
– Hm. Așadar vă prisosește un miliard. Aveți un excedent din comerțul cu arme.
– Ei, nu se câștigă chiar atât… Ce să-i transmitem domnului director? Acceptați?
Cătălin Vigoare socoti cât mai face un miliard și capitulă:
– Să zicem că accept…
Imediat însă, un junghi îl săgetă în inimă. Erau remușcările.
– …dar vă previn că discursul de mulțumire va fi vitriolant!
– Ei, așa, un discurs cochețel, elegant, se acceptă. Vă vom comunica în câteva zile locul și data. Avem onoarea!”
Pe cât de necruțătoare, pe atât de actuale, din păcate, aceste proze ale lui Tudor Vasiliu.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
