În septembrie 2019, într-o simulare organizată la Academia Forţelor Terestre de Apărare „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, s-a testat succesul pe care l-ar avea armata română în confruntarea cu „roşii” - un invadator teoretic, superior ca tehnică şi număr - pe terenul ales de români - Poarta Focşanilor.
„Jocul de război” presupunea că invazia avea loc dinspre est, prin Moldova şi Dobrogea.
Concluzia? O înfrângere categorică în numai 24 de ore. Forţele terestre şi cele aeriene române erau făcute zob, în timp ce inamicul nici nu intra în bătaia de foc a bateriilor româneşti. De una singură, armata română era spulberată. Dar ce se întâmpla cu sprijinul NATO şi al echipamentelor militare de vârf?
În scenariul al doilea, dotată cu sisteme de lansatoare de rachete, elicoptere de atac şi cu sprijin aliat, armata română putea face din Poarta Focşanilor o „capacană mortală” pentru tancurile invadatorilor „roşii”.
Se ridică însă automat întrebarea de ce ar merge Rusia pe scenariul făcut de armata română, intrând într-o capcană bine cunoscută serviciilor militare. De ce nu ar dejuca scenariul românesc, alegând o altă rută sau modalitate de atac (războiul este arta imprevizibilului şi a surprinderii), cum s-a mai întâmplat în istorie?
Aceste întrebări fireşti sunt ridicate şi de experţii americani. Julian Lindley‑French (Center for European Policy Analysis – CEPA): „Pentru mine, problema pusă de acest scenariu (românesc) a fost de ce ar lua măcar în calcul inamicul să intre acolo, dacă până şi nouă ni se pare atât de dificil să intrăm acolo. Ar fi nevoie de o forţă armată a Rusiei foarte mare, mult mai mare decât există astăzi, pentru a putea pătrunde, rămâne şi pacifica. Apoi ce face? Adevărul este că vorbim despre o regiune în care intri şi ieşi foarte greu”.
Dubiile americanilor privind planurile armatei române de a securiza Poarta Focşanilor sunt normale şi justificate, însă nu au drept de „veto”, pentru că fiecare stat NATO îşi defineşte individual vulnerabilităţile de securitate şi încearcă să le rezolve prin cooperarea cu aliaţii, scrie ziaruldeiasi.ro.
După simularea de la Sibiu, Bucureştiul a mers înainte cu operaţionalizarea Porţii Focşanilor, zonă în care consideră că poate organiza o linie de apărare bazată pe tancuri. Aşa apare a doua problemă: infrastructura românească, care nu permite mobilizarea rapidă a trupelor NATO şi transportul lor.
„Problema este că trebuie să traversezi multe râuri ca să ajungi şi apoi să ieşi de pe acel câmp de luptă. Deci rezolvarea greutăţilor care ţin de calea ferată şi de transportul rutier, pentru a ajunge la acest câmp de luptă, este o provocare de investiţii pe termen lung. Pentru că s‑a făcut foarte puţin în această privinţă”, arată Phillip Petersen, preşedintele Centre for the Study of New Generation Warfare.
Desigur, faptul că brigăzile de blindate americane fac exerciţii la Galaţi este o informaţia bună pentru România, nu însă favorabilă Moldovei. De ce? În scenariul Marelui Stat Major, regiunea rămâne exterioară liniei de apărare, asemănător planurilor de luptă din secolele XIX şi XX. Atât timp cât şabloanele de intervenţie NATO şi manualele de operaţii nu sunt verificate prin exerciţii cu blindate grele pe Prutul superior (zona de est a judeţelor Botoşani-Iaşi-Vaslui), pe direcţiile tradiţionale de pătrundere a forţelor armate ale Rusiei, îngrijorările cetăţenilor români din regiunea Moldovei, în acest stadiu al divulgării informaţiilor militare, nu pot fi decât foarte justificate.
Într‑un mod direct, prin reactivarea Porţii Focşanilor şi includerea conceptului în planurile de reacţie ale NATO, Moldova redevine „o zonă‑tampon”, eventual câmp de bătălie ales de forţele armate române.
Prin urmare, statul român este dator să explice de ce Iaşi, Botoşani, Suceava ori Bacău, ca să dăm câteva exemple, rămân deliberat în afara unor planuri serioase de apărare, de ce se mai operează cu concepte geografice din secolul XIX şi de ce elita militară românească nu poate produce un plan viabil şi pentru apărarea Moldovei.
Principiul de funcţionare a Porţii Focşanilor presupune o cedare deliberată (temporară) a regiunii Moldova în faţa unei armate covârşitoare din răsărit (Rusia) pentru câştigare de timp în vederea organizării unui răspuns militar cu sprijin extern, apoi recucerirea, deci planificarea unui teatru de război în această zonă.
Scopul organizării Porţii Focşanilor rămâne acela de a feri Bucureştiul şi Muntenia de o invazie militară, dar rezultatul implicit este profilarea Moldovei ca „zonă‑tampon”, ceea ce îi afectează atractivitatea economico‑socială. Alarmant este că NATO a preluat perspectiva militarilor români, iar statul român ascunde implicaţiile acestor decizii.
