A trăit doar 28 de ani. A murit cu mitraliera în mână, acoperit de cadavrele soldaților nemți. Bârlădeanul îndrăgostit la Botoșani devenea erou de război și maior post-mortem la doar un an de la nunta sa cu frumoasa Getta.
S-a născut la Bârlad, pe 2 august 1889, ca fiu al polițistului Enache, participant la Războiul de Independență. Fapt care, cel mai probabil, a influențat destinului tânărului Grigore, pentru că la 1 septembrie 1908, la 19 ani, acesta intra pe poarta Școlii Militare de Infanterie. Peste doi ani este repartizat la Regimentul 12 Cantemir din Bârlad, iar mai apoi ajunge la Regimentul Negru Vodă nr. 28 și la Regimentul 77 Infanterie Botoșani.
Este vorba despre Grigore Ignat. Un personaj prea puțin cunoscut, chiar dacă botoșănenii trec zilnic, de aproape 100 de ani, pe lângă monumentul din Centrul Vechi ce poartă numele ”Compania de mitraliere Maior Ignat în Atac”. Locul în care, de ani buni, este celebrată la Botoșani și ziua de 1 Decembrie.
În anul 1914, Comandantul regimentului Regimentul nr.77 Infanterie nota despre Grigore Ignat: ”Ofiţer inteligent. Cu instrucţie militară suficientă. Judecă bine. Se exprimă clar. Se ocupă pentru a-şi spori instrucţia militară. Îl cred destul de capabil a comanda şi instrui o companie. Notează pe subalterni cu pătrundere şi dreptate”.
Aprecierile vin la fel de elogioase și după un an: ”Energic, serios, hotărât. Judecă bine situaţia. Ia hotărâri bune. Are ochiul câmpului. Spirit de iniţiativă pronunţat. Instructor prea bun. Cu metodă şi cu răbdare. Recruţii companiei pe care o comandă sunt prea bine instruiţi. Devotat ofiţer. Prea bun camarad”.
În spiritul celebrului roman al lui Camil Petrescu s-ar putea așeza întâmplările care s-au derulat în anul 1916. An în care ofițerul de 27 de ani solicită aprobare pentru căsătoria cu Getta Enășescu.
În 14 martie 1916, primarul Botoșanilor certifica, printr-o adresă oficială, că ”Dl. Nicolae Enășescu, în etate de 58 de ani, și D-na Olga Enășescu, în etate de 57 de ani, a căror profesiune este agricultori proprietari de moșii; sunt părinții legitimi a D-rei Getta Enășescu”. Primarul mai confirma, în aceeași adresă, că familia locuiește în Botoșani și ”se bucură de o adorabilitate recunoscută”. Drept pentru care se elibera certificatul spre a servi la căsătoria ”proiectată între fiica D-a Getta Enășescu cu Locot. Grigore Ignat”.
Spre sfârșitul lunii martie, însuși Locotenentul Grigore Ignat se adresează Regimentului 51 Infanterie, prin care solicită aprobarea căsătoriei.
.jpg)
(Maiorul Grigore Ignat)
Pe data de 2 aprilie 1916, comandantul Comandamentului III teritorial se adresează de această dată Corpului 3 Armată, cu privire la cererea de căsătorie a ofițerului Grigore Ignat. Interesant este că, potrivit Legii căsătoriei ofițerilor, proaspătul însurățel urmează să primească ”o ipotecă de prim rang”, dar și 10.000 de lei, ”care se vor da ofițerului pentru trusou, după celebrarea căsătoriei”. Nu mai puțin interesantă este și precizarea precum că, ”în privința onorabilității viitoarei soții, din raportul Comandantului de Regiment reiese că este pusă la adăpost de orice critică”.
Nu se bucură prea mult de viața de tânăr căsătorit. În același an 1916, 1 aprilie, Locotenentul Grigore Ignat face parte din Regimentul 51 Infanterie, aflat în compunerea Diviziei 6 Infanterie. Din această poziție i se încredințează spre pregătire și instruire comanda companiei de mitraliere. Divizia 6 Infanterie ajunge în luna august pe frontul din Dobrogea, în urma luptelor de aici locotenentul Ignat fiind avansat la gradul de căpitan.
Urmează luni dificile de război, din iarna lui 1916 și primăvara lui 1917, în timpul cărora căpitanul Grigore Ignat și-a demonstrat eroismul și curajul (vezi video jos).
În august 1917, însă, căpitanul avea să își piardă viața în timpul luptelor de la Mărășești, la Răzoare. Era 6 august 1917, la doar 4 zile după ce ofițerul împlinise 28 de ani.
Eroul de la Răzoare este decorat post-mortem cu ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a. La Botoșani ajunge decorația în mâna nefericitei sale soții. Odată cu decorația, Getta primește acasă și o scrisoare din partea comandantului Diviziei 13, care descrie scena victoriei armatei române la Mărășești, în timpul căreia căpitanul Ignat își pierduse viața.
Scrisoarea este datată 14 august 1917 și este adresată ”Către Doamna Soția Căpitanului Ignat Grigore”.
Cel care scrie este Generalul I.I. Popescu, Comandantul Diviziei a 13-a.
”Scumpă soție a Căpitanului Ignat! Dacă până acum nu cunoașteți rostul decorării acestui brav ostaș îmi iau eu penibila dar înălțătoarea sarcină să vă arăt”, consemnează Generalul I.I. Popescu.
Impresionante fragmente din scrisoare fac și astăzi subiectul multor articole:
”După bătălie încercând să ne numărăm și căutând pe cei care lipseau, am dat peste iubitul nostru camarad, viteazul între viteji, Căpitan Ignat, Comandantul Companiei 1 Mitraliere, literalmente acoperit cu cadavre nemțești”.
”Poziția la care s-a găsit eroul arată neîndoielnic inima ce acest ofițer a pus pentru apărarea patriei: era mort dar cu mâna dreaptă încleștată pe mitraliera cu care trăsese”.
”Poziția în care s-a găsit Căpitanul Ignat a atras atenția tuturor și-I dă dreptul a fi scris în istoria neamului, alături de marii eroi”.
”Rog pe Dumnezeu să întărească inimile nefericitei mame, tineri și nefericitei soții, precum și întregii lui familii ca și camarazilor, cu mine în cap, care l-au cunoscut”.
”Acum nu e vreme decât a strânge toate puterile trupești și sufletești ce ne-a dat Dumnezeu, pentru a zdrobi pe dușman. Plânsul și jalea după război; și le vom pune, pentru îndulcire, alături de splendoarea patriei mărite, sub un singur sceptru”.
„Pentru vitejia și avântul fără seamăn cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Răzoare, la 6 august 1917, unde aflându-se cu compania la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane reușise a pătrunde, a rămas neclintit pe poziție secerând valurile dușmane până la respingerea completă a vrăjmașului, după care a fost găsit mort cu eroica sa companie acoperiți aproape de trupurile inamicului uciși”.
La mai puțin de 8 ani după moartea eroică a căpitanului, devenit post-mortem maior, botoșănenii se unesc pentru ridicarea unui monument-simbol al eroismului ostașilor pe câmpul de luptă, în Primul Război Mondial.
Comitetul pentru Ridicarea Monumentului Eroilor din Botoșani difuzează în luna aprilie a anului 1925 un apel:
"Cu toţii ne bucurăm de îndeplinirea visului care, veacuri nenumărate, a legănat pe înaintaşii noştri, simţim urmările binefăcătoare ale acestei împliniri, ne dăm seama că, prin ea, temeiul vieţii noastre de astăzi este mai trainic şi că mai falnice ne sunt perspectivele apropiate ale viitorului. Să nu uităm însă că moştenirea ce o stăpânim astăzi este plătită cu jertfa supremă a mii de suflete ale părinţilor, fraţilor, prietenilor noştri, morţi prin spitale sau pe câmpul de luptă, unii îngropaţi, poate mai cu grijă, cei mai mulţi lăsându-şi trupurile străpunse de gloanţe sub o mână de ţărână aruncată în grabă".
Arhitectul Horia Miclescu, botoșănean de origine, primește sarcina de a realiza monumentul. În presa locală se demarează o amplă campanie de subscripție pentru urgentarea lucrărilor.
Patru ani mai târziu, Monumentul ”Compania de Mitraliere Maior Ignat - în atac”, avea să fie dezvelit în Piața Carol (azi 1 Decembrie 1918), ca o cinstire a celor 7.269 morți, 1.260 invalizi de război, 10.277 copii orfani de război, 6.543 văduve de război, 1.297 dispăruți în război, cifre care, însumate, înseamnă tributul de jertfă și sânge al fostelor județe Botoșani și Dorohoi în Primul Război Mondial, în Războiul Reîntregirii României, în făurirea României Mari.
”Sunt argumente certe, de necontestat, în definirea relației lui Grigore Ignat cu Botoșanii, o relație simbiotică și simbol pentru un spațiu și un erou care au dat totul pentru Neam și Țară. Pilduitor și memorabil de-a pururi!”, scria istoricul botoșănean Ionel Bejenaru.
Adăugăm acestui material omagial un alt simbol al Unirii. Un stejar despre care, de asemenea se cunoaște mult prea puțin, dar care a fost consemnat în arhive chiar cu acest nume: ”Stejarul Unirii”.
Imaginea (1994), de altfel, aparține Fondului Prof. Ștefan Ciobotaru și se află la Arhivele Botoșani.
A fost postată de mai mute ori în spațiul public, însoțită de aceste mențiuni, pe grupurile dedicate Botoșanilor de odinioară, specificându-se totodată că ”Stejarul Unirii” a fost plantat chiar pe 1 Decembrie, în anul 1928.
(Stejarul Unirii, 1994. Foto: Facebook/Botoșaniul de odinioară)
”De multe ori am trecut pe lângă el şi poate că nu i-am dat importanţă. A fost plantat de către autorităţile oraşului Botoşani pe 1 Decembrie 1928, pentru a celebra un deceniu de la Marea Unire Naţională. Se află şi astăzi, cu mult mai mare, în curtea unei proprietăţi, pe strada Cuza Vodă colţ cu strada Kogălniceanu”.
(Stejarul Unirii, 2020, foto: Botoșăneanul.ro)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
