Până pe la 1820 nu s-a acordat nicio atenţie străzilor oraşului, care au apărut fără nicio cât de mică idee de sistematizare, de modernizare. Înguste, întortocheate, pline de praf în timpul secetos, pline de gropi cu apă şi desfundate în timpul ploilor, dădeau oraşului un aspect neplăcut, fapt remarcat, nu o singură dată, de cei ce păşeau pentru prima dată în oraş.
Călătorul străin ce intra prin una din bariere avea impresia că se află într-un sat mai răsărit. Deoparte şi de alta a străzilor, case şi bordeie sărăcăcioase. Pe străzi, la tot pasul, întâlneai cârduri de orătenii, în deosebi raţe şi gâşte ce se bălăceau în băltoacele din mijlocul străzilor. Pe sub garduri păşteau animalele. Caii şi vacile ajungeau cu păscutul până aproape de centrul oraşului. Câinii vagabonzi şi chiar din cei cu stăpâni, colindau nestingheriţi uliţele, în căutare de hrană.
Această situaţie a determinat pe poliţiaiul oraşului, C. Placa, să înainteze Primăriei, la 22 aprilie 1875, un raport prin care cerea înfiinţarea unui ocol în care să fie închise animalele „de pripas”, pentru care să se perceapă amenzi. Astfel, „este oprită cu desăvârşire vagabondarea a orice soi de vite pe stradă, cei care găsindu-se se vor prinde iar pe proprietarii unor asemenea animale se vor pune la amendă conform Legii.” nota Ştefan Ciubotariu în Monografia oraşului Botoşani.
Primele preocupări de sistematizare a străzilor au început după 1820, când au avut loc schimburi de locuri (grădini) între proprietari, pentru deschiderea de uliţe, exproprieri de utilitate publică făcute de autorităţile locale, alinieri, lărgiri de străzi. În aceste sens, s-au eliberat la cererea autorităţilor şi locuitorilor trei hrisoave domneşti, ce cuprind informaţii detaliate despre modernizarea străzilor ce-au avut loc în acea perioadă.
Ultimul hrisov a hotărât noi taxe ce urmau a fi taxate de obştea târgului, care se constituiau apoi în venituri proprii: două parale pentru carele ce intrau în oraş cu marfă, zece parale pentru o vadră de rachiu, holercă şi păcură, 2 lei pentru o bute cu vin, zece parale pentru vadra de rachiu şi holercă ce se fabrica în oraş.
Mai târziu, în 1822, s-a introdus pentru prima dată prestaţia obligatorie a locuitorilor ce erau obligaţi să lucreze la amenajarea uliţelor după cum urmează: birnicii de mahalale şi scutiţii trebuiau să lucreze cinci zile pe an, cei care posedau care cu boi sau căruţe cu cai, urmau să le folosească şi pe acestea.
„Batacurile (mocirlele) constituiau cea mai mare nenorocire a străzilor. În sezonul ploios, căruţele şi trăsurile intrau în apă şi noroi până la butucul roţilor de unde se putea ieşi cu mare greutate. În 1833 s-a încercat astuparea lor de către Eforie, încheindu-se un contract cu locuitorii din satul Vorniceni, prin care aceştia s-au angajat să care moloz cu 30 care cu boi, de două ori pe zi.”
Prima acţiune de modernizare se pare a fi cumpărarea , în 1830, de la hatmanul Teodorache Studza a unui lot, cu 140 de galbeni, necesar pentru deschiderea unui drum care să ducă până în piaţa târgului. În 1833, Eforia avea amenajate câteva drumuri noi, a căror batacuri au fost astupate cu moloz rezultat din demolarea bisericii Sf. Acsinte. În acelaşi timp s-a trecut şi la pietruirea pieţei.
Botoşaniul a avut şi o stradă podită cu scânduri. Eforia raporta Departamentului că strada centrală s-a început a se podi cu scânduri în anul 1833, avea o lungime de 25 de stânjeni şi o lăţime de doi stânjeni şi două palme. Nu după mult timp s-a stricat „şi la vremuri de sloată nu numai că trecătorii cu sloboda nu pot umbla, dară şi trăsurile apoi nici cum”. Prin urmare, s-a renunţat la ideea de a mai reface străzile în acest mod.
În 1855, va descinde în oraş Mihai Sturdza, în drumul său spre Mihăileni, care va constata starea dezastruoasă a uliţelor Botoşaniului. A propus Eforiei să găsească un sat de 40 de oameni care să lucreze la repararea şi întreţinerea străzilor. Eforia urma să suporte birul ce-l datora acel sat. Acelaşi domn a catadixit să se plimbe pe jos, prin oraş şi să ajungă chiar într-o mahala, unde a observat că uliţele sunt strâmte şi strâmbe din cauza locuitorilor care au mutat gardurile spre mijlocul străzilor, în dorinţa de a-şi mări grădinile.
Domnul a ordonat Eforiei ca toate gardurile ieşite în linie să fie distruse de către poliţie, atât în centru cât şi în mahalale. Cu toate măsurile luate de conducerea oraşului, starea uliţelor botoşănene nu s-a îmbunătăţit prea mult. Starea jalnică a drumurilor împiedica aprovizionarea oraşului cu mărfuri, ducea la accidentarea animalelor şi , ce era mai important, la împuţinarea negustorilor.
La Botoşani, s-a folosit mai întâi numerotarea caselor şi apoi denumirea oficială a străzilor. În decembrie 1884, Ministerul de Interne făcea cunoscut Primăriei că, deoarece urma să aibă loc un recesământ al populaţiei, era nevoie să treacă imediat la denumirea străzilor şi numerotarea caselor. Străzile acestea, numite pe atunci uliţe, hufiţe, drumuri şi „botezate” ad-hoc fără nicio hotărâre administrativă, au supravieţuit până după 1890, când Primăria a atribuit fiecărei străzi câte un nume.
În ceea ce priveşte actuala stradă principală, Calea Naţională, se poate face precizarea că ea a purtat câteva denumiri: Drumul Dorohoiului, Drumul Hotinului, Uliţa Veche, Uliţa cea Mare, Strada Mare.
În privinţa denumirii străzilor, botoşănenii s-au dovedit traditionalisti. Mai există astăzi fparte multe străzi de atunci care şi-au păstrat numele: Cuza-Vodă, Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Dragoş-Vodă, Vasile Lupu, M. Kogălniceanu, Marchian, unirii, Independenţei, Călugăreni, Griviţa, Tătarilor, Viilor etc.
Problema modernizării străzilor a fost pusă serios în Consiliul comunal abia în 1872 de către primarul C.I. Placa, când s-au luat unele hotărâri importante, printre care alocarea sumelor încasate din „veniturile prestărilor şi jugăritului” în valoare de 2.000 galbeni pe an. Dându-şi seama că lucrările vor reclama sume uriaşe şi că ele nu vor putea fi executate prin forţe locale, Primăria a propus în 1873 concesionarea lucrărilor prin licitaţie la nivel naţional şi împrumuturi bancare.
În urma publicării hotărârii în Monitorul Oficial, au început să sosească la Botoşani, din toată ţara, oferte care mai de care îmbietoare: H.K. Iassinchi din Iaşi ce oferea să paveze străzile cu asfalt, o societate ango-austrică din Cernăuţi propunerea asfaltarea cu calcit bituminos, cum s-a procedat la Viena, două oferte au mai venit din Iaşi (Otto Beilig şi Dimitrie Anghel), alte două din Bucureşti (Iam Freudi şi firma Freind), una din Galaţi (F. Dumares).
Se vede treaba că se putea câştiga bani mulţi la o asemenea lucrare. Bancherul botoşănean H. Gutman s-a oferit să împrumute suma uriaşă de 1.000.000 de lei pe termen de 6-7 ani, cu dobândă de 2 % şi comision de 1%. Primăria urma să garanteze împrumuturi prin veniturile sale şi toată averea imobilă. Până la urmă Primăria a renunţat la aceste planuri de anvergură. Modernizarea reţelei stradale centrale a început în 1890, sub primariatul lui Ilie (Luţă) Ciolac. Acesta, într-un singur an, a expropriat 18 locuitori pentru alinierea unor străzi pentru a deschide altele noi. În 1891 au avut loc alte 14 exproprieri, iar în 1895, 19. Aceste lucrări de modernizare au durat până în preajma Primului Război Mondial.
Oraşul devenea tot mai arătos, mai curat, mai împodobit cu edificii impunătoare. O notă discordantă o făcea Cacaina, ce-şi avea izvorul chiar în faţa frumosului local al Primăriei şi care constituia „lada de gunoi” a oraşului. S-a impus asanarea pârăului care a avut loc în cursul anului 1899. A fost o lucrare de mari proporţii, având în vedere mijloacele de atunci pentru săpatul şi transportul pământului, care n-ar fi putut fi executată decât de lipovenii oraşului. În felul acesta a dispărut legendarul Pod de Piatră, de la care a rămas doar numele. Şi numele primarului: Jules Ciolac.
DESCARCÃ APLICATIA BOTOSÃNEANUL PENTRU MOBIL:
