Yin Yuguo, era studentul din Bacău, cel înfofolit în steaguri tricolore, adolescentul ochelarist pe care l-am filmat în gara din Alba Iulia, în dimineața zilei de 1 decembrie 2018, chinezul care ne-a urat tuturor, la 100 de ani, „un viitor strălucit“.
Așa își încep unul dintre reportaje jurnaliștii de la Recorder. Este povestea tristă a unui chinez adus în România de… Mihai Eminescu.
Yin Yuguo a murit sâmbătă dimineață, în cel mai românesc mod cu putință. Pornit de unul singur cu un tren personal să vadă Cetatea Neamțului, băiatul de 16 ani a încurcat gările, a crezut că a ajuns în Pașcani când abia trecuse de Roman, s-a speriat și a sărit din vagon. Personalul era în mișcare, iar în săritură Yuguo s-a lovit cu capul de o bornă kilometrică și asta a fost tot. A murit pe loc. Trenul și-a văzut de drum, iar trupul băiatului a rămas aproape o oră în zăpadă, până când l-a văzut un ceferist care trecea prin triaj.
Putem să începem să căutăm vinovați: că trenurile noastre arată la fel ca acum 50 de ani, că nu s-a învrednicit nimeni să lipească o amărâtă de hartă pe dinăuntrul vagonului, că în gări cârâie câte-un difuzor ruginit, că la ghișee dai cu tunul și nu găsești un funcționar care să vorbească engleza, că suntem ospitalieri numai la țuică și slană, dar n-am pune un indicator la o răscruce de drumuri. Or fi și astea, dar… nu despre vinovați e vorba aici.
Chinezul nostru se îndrăgostise de România așa defectă și înapoiată cum e. Adevărata poveste este că adolescentul Yuguo ajunsese în România din dragoste de Eminescu și nimic altceva. În marea de ipocrizie comemorativă care ne-a inundat în ultimele luni, apariția și dispariția acestui adolescent chinez devine impresionantă: așa arată un omagiu.
„Era fascinat de Eminescu!“, ne spune Ioan Dănilă, profesor la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău și unul dintre prietenii buni ai lui Yuguo:
„Yin Yuguo avea 16 ani. A ajuns la noi, la universitate, în toamna lui 2018, ca student la clasa pregătitoare. Avem un astfel de program pentru viitorii studenți străini. El absolvise liceul în țara lui și plănuia să stea patru ani în Bacău, timp în care să învețe limba și să termine Facultatea de Litere. A colaborat cu Institutul Cultural Român din Beijing, iar dragostea lui pentru România a început după ce l-a citit pe Eminescu în chineză. Era singurul copil al unei familii de intelectuali: mama sa e profesoară universitară de limba și literatura chineză, iar tatăl e profesor de cultură și civilizație indiană. Visul lui Yuguo era să învețe limba română și să traducă literatură românească în limba chineză. Acum două săptămâni, pe 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, a mers, fără să-l fi trimis cineva, să recite din Eminescu, în chineză, la o manifestare culturală de la Galeria Alfa, din Bacău. Era un aventurier, lua trenul să viziteze case memoriale de scriitori, muzee, încerca să înțeleagă țara în care ajunsese. Era o excepție, am avut mulți studenți străini, dar niciunul atât de pasionat de cultura românească“.
În viața unei redacții apar, din când în când, personaje care devin legendare. Ele nu au neapărat o importanță socială sau politică, dar cuvintele, grimasele, strigătele lor rămân pentru totdeauna în memoria reporterilor.
N-am fi scris despre Yuguo dacă n-ar fi fost acea prezentare reverențioasă pe care și-a făcut-o acum două luni, când l-am întâlnit în Alba Iulia:„I am student in Bacău!“. În mica noastră redacție, acest „student in Bacău“ a rămas ca o marcă a hazardului și a frumuseții, a infinitelor posibilități ale existenței: să vii din Beijing ca să studiezi la Bacău, să iei personalul de la Bacău la Alba Iulia, să te tragă în poză un țăran român, uimit că vede pentru prima dată un chinez… ce mai putem spune? La vita è bella! Așă că scena de mai sus ne-a urmărit cu subtilitatea unui déjà vu. Și nu de puține ori, în liniștea după-amiezilor de iarnă în redacție, câte unul dintre noi se pomenea strigând for no reason: „I am a student in Bacău!“. Sâmbătă seară, când am văzut în presa locală titlul „Student chinez din Bacău, mort în gară la Roman“, am avut un moment de sincopă. „Dă Doamne să nu fie chinezul nostru!“. Și-apoi, hazardul ne-a lovit în plex: câți studenți chinezi crezi că sunt în Bacău?
Era chinezul nostru și acum plângem că drumul său s-a sfârșit atât de nemeritat. În urma-i rămâne, totuși, ceva de o frumusețe rară: singurul său text în limba română apare chiar azi în revista Ateneu, o revistă culturală editată de câțiva profesori băcăuani. E un articol despre gândurile și sentimentele cu care s-a întors de la Centenarul sărbătorit la Alba Iulia. Nu era programat să fie post-mortem, cine s-ar fi gândit că Yuguo o să plece. Ultimele sale rânduri scrise în viața asta sunt despre „Treceți, batalioane române, Carpații“, despre niște ziariști care l-au intervievat în gara din Alba Iulia, despre bucuria de a fi printre români în „ziua cea mare“.
Click AICI pentru un reportaj despre chinezul student
