Au plecat la drum cu speranța că își vor îndeplini visul de a deveni profesor, avocat, medic, informatician, psiholog. În luna martie li s-a spus că, pentru siguranța lor, este mai bine să se întoarcă în satele, în orașele lor, pentru a reveni în toamnă în campusurile universitare.
Toamna i-a găsit, însă, în și mai mare nesiguranță. Pentru cei mai mulți dintre ei, cursurile universitare au început așa cum au sfârșit în vară: online, între pereții casei, alături de părinți, bunici, frați mai mari sau mai mici.
Deodată, visul s-a ”domesticit” și a devenit parcă mai firav. Cu atât mai greu s-a dovedit a fi pentru studenții care au muncit ca să respecte standardele impuse, care s-au străduit să își mențină un nivel ridicat al educației. Fără acces la laboratoare, la marile biblioteci ale universităților, lipsiți de interacțiunea directă cu colegii și cu profesorii, nu puțini dintre ei au început să dezvolte atacuri de panică și alte simptome care i-au trimis la medic.
Și așa au aflat că suferă de anxietate, în unele cazuri chiar severă.
Potrivit specialiștilor, anxietatea este descrisă ca fiind o stare de neliniște pe care o resimțim în tot corpul și care ne umple mintea cu îndoieli, îngrijorări, obsesii și presupuneri negative referitoare la evenimente din viitor. Anxietatea prelungită poate produce într-o persoană atât schimbări comportamentale și cognitive, cât și reacții emoționale fiziologice. Iar intensitatea și frecvența acestora variază în funcție de persoană.
Simptome comportamentale care trebuie să ne atragă atenția sunt: insomnii, teama că se va petrece ceva rău, dificultate de concentrare, dezorientare, amețeli, dureri de cap, migrene, palpitații, dureri în piept, tahicardie, senzație de nod în gât, dureri abdominale, greață, indigestie, diaree. La toate acestea adăugăm oboseala și o senzație permanentă de sfârșeală.
Andrei este din Botoșani, student în anul III la o facultate din București. A venit acasă în luna martie a acestui an și de atunci nu a mai văzut Capitala. Cursurile au început în toamnă online, uneori de dimineață până seara. Într-un apartament cu două camere din Botoșani, Andrei se așază în fiecare dimineață la birou, deschide laptopul și participă la cursuri. În aceeași cameră, cu program diferit, fratele lui, student la Cluj cu ”domiciliu de studiu” în sufrageria din propriul apartament. Zi de zi, uneori vorbesc amândoi odată, mai ales atunci când cursurile sunt și video.
Andrei a mers la medic atunci când a simțit că inima bate mult prea repede, că amețește și că puterea de concentrare începe să dea rateuri.
Ne-a povestit ce simte un tânăr aflat în această situație și cum a parcurs drumul de la cardiolog la medicul psihiatru, pentru a cere ajutor.
-Care sunt semnalele de alarmă, cum realizezi că te afli pe o traiectorie nefirească în raport cu ce simțeai până nu demult?
-Imaginează-ți următorul scenariu: E seară, ești obosit, te urci în patul tău moale, închizi ochii ca în fiecare seară și încerci să adormi. Că de fiecare dată, îți vine un gând. Două, trei. Ce ai făcut astăzi, ce ai uitat să faci și ți-a rămas pe mâine, ce urmează să spui la ședința/consiliul/întâlnirea aia din câteva zile etc. Iar sărind așa din gând în gând, faci ceva ce nu faci în nici un alt moment, cu siguranță nu în timpul zilei: îți lași garda jos.
-Vorbim despre un om care se considera a fi puternic până atunci, echilibrat, bine așezat în realitate. Ce se schimbă acum?
-Cei pe care-i considerăm cei mai puternici sunt cei care își pot ascunde și ignora sentimentele, emoțiile, fobiile, cei stoici care par făcuți din piatră. Oamenilor de felul asta le place să creadă că își zdrobesc fricile și ezitările în fiecare zi. Dacă te-ai recunoscut în asta, nu fi surprins. Majoritatea suntem așa. Dacă locuiești într-un oraș, dacă ai un serviciu de păstrat sau o licență de dat, o relație de susținut, o chirie de plătit sau un copil de îngrijit, șansele sunt că ai atât de multe lucruri de combătut în fiecare zi încât pur și simplu nu îți permiți să te lupți și cu ține însuți. Ești o mașinărie, nu? Ai un trup, o minte care trebuie să te asculte și pe care o să le folosești pentru a-ți atinge scopurile.
-Ce facem cu mintea în acest timp? Când apare nevoia unui om (psiholog, psihiatru) căruia să îi ceri ajutorul și cât de ușor se face această alegere?
-De trupuri știm să avem grijă, întreabă pe oricine și-ți va spune că e bine să faci sport și că e rău să fumezi. De minte, pe de altă parte, nu te învață mai nimeni să te îngrijești. Din contra, toate semnele din jurul tău îți spun că un psihic dăunat sau obosit înseamnă un caracter vulnerabil. Că vizitele la psiholog sunt pentru cei slabi de înger, că exercițiile simple de relaxare cum ar fi meditația sunt practici oculte.
Dublează factorul ăsta dacă deții o poziție înaltă (oamenii trebuie să se uite în sus la șefu', trebuie să fii un munte și să nu te clintești de fel) sau chiar dacă ești bărbat (toată lumea știe că emoțiile-s pentru femei, nu?). Așa că ce facem cei mai mulți dintre noi e lucrul ăla pe care ne-am antrenat singuri să-l facem de-a lungul anilor trăiți în mediul asta, când ne ignorăm toate gândurile astea abismale, fricile și nesiguranțele, și în câteva ore au dispărut ca prin minune.
-Și chiar au dispărut?
-Ne imaginăm doar că le-am zdrobit sub psihicul nostru titanic și ne continuăm ziua. Dar undeva în adânc, cu toții știm că n-am zdrobit nimic. Le-am împins sub un covor, într-un colț îndepărtat al creierului, și am așteptat să moară de la sine.
Or, chestia cu sentimentele e că nu mor de la sine. Putrezesc, se descompun, dar nu mor. Se transformă în altceva, acum fără formă definită, acum ceva asemeni unei molime pe care n-o mai găsești în același colț din creier, acum se târăște liberă și așteaptă meschin o oportunitate să iasă la suprafață.
-Cum ies la suprafață?
-Spre exemplu la oră 3 noaptea, când, cu garda jos, încă te foiești în pat de pe o parte pe alta și te întrebi de ce nu poți să dormi. Atunci, abia, lucrurile astea iau din nou formă, și nu aceeași pe care o aveau când le-ai ignorat. Tristețea și frustrarea din ceva atât de trivial precum faptul că un bun prieten, Ivan, te-a insultat acum două săptămâni într-o glumă proastă, dar pe care ai refuzat să o arăți ca să nu pari slab, acum revine sub forma următoarei succesiuni de gânduri: "Dacă Ivan chiar crede asta despre mine? Dacă toată lumea crede asta?". Și îți lași garda și mai jos. Iar acum toate celelalte sentimente putrezite din ultima lună, ultimul an, ultimii 10 ani, vin și ele: "Dacă Ivan face o formă gravă de Covid?... Dacă eu fac Covid? Dacă părinții mei fac Covid? Acum că mă gândesc parcă am simțit vreo două simptome zilele astea, dacă îmbolnăvesc oameni de fiecare dată când îmi deschid gura în public?".
-Am ajuns la COVID, este un factor declanșator sau care sporește ceea ce am vorbit până acum?
-Perioada asta face totul de 10 ori mai rău. Dacă anul trecut te puteai trezi a doua zi și să mergi mai departe cu viața ta ignorând totul, interacționai cu oameni, îți luai gândul și eventual uitai și de asta, acum o bună parte din noi lucrăm de acasă.
Contact minim, distrageri minime, aceiași patru pereți în fiecare zi care ajung să-ți amintească doar de aceste gânduri. Ferindu-ne de virusul pandemiei, mulți dintre noi am sfârșit trăind în adevărate focare de infecție psihică, care acum nu mai apare doar noaptea, acum e permanentă. Iar cu gândurile te obișnuiești, rațiunea câștigă în cele din urmă și reușești să le arunci și pe astea sub covor. Dar știm deja ce se întâmplă mai departe: nimic nu moare, doar își schimbă forma și atacă pe un alt front, unul mult mai greu de ignorat: începi să nu mai poți respira, să amețești, ceea ce sfârșește prin a te speria, de la spaimă ai palpitații, de la palpitații transpiri, iar dacă nu știi ce se întâmplă, îți imaginezi ce e mai rău. Încă o frică pe care să o îndeși sub covor.
Potrivit doctorului Bogdan Pîrvu, medic primar psihiatrie în cadrul Spitalului Județean de Urgență ”Mavromati Botoșani și doctor în științe medicale, toate categoriile sociale sau de vârstă sunt afectate în această perioadă, însă într-o pondere care depinde de expunere, de suprasolicitare sau de capacitatea de conștientizare ori de autocontrol de care dispune fiecare în parte. O categorie aparte o reprezintă studenții, care sunt nevoiți să învețe de acasă.
”Adulții înțeleg la alt nivel acest fenomen. Un adult se gândește mai intens și mai des, de obicei la ce e mai rău. Există temeri legate de locurile de muncă, de salariu, dacă îl vor mai primi sau nu luna viitoare. Altă răspundere are un adult. Copiii deocamdată sunt în grija părinților, care îi protejează și încearcă să nu le spună prea multe. Nu înseamnă că un copil, un adolescent nu ar fi afectat, dar nu în aceeași măsură. O categorie aparte o reprezintă tinerii care în această perioadă nu mai pot merge în facultăți și rămân acasă. El interacționează direct, este implicat în viața universitară, și, deodată, ajunge la cursurile acestea online care înseamnă în primul rând o izolare socială. Nu mai au acces în mediul universitar, li se închid niște uși. Automat asta conduce către o serie de la repercusiuni”,
Bogdan Pîrvu, medic psihiatru
Un aspect important este diagnosticul. Cine este în măsură să stabilească patologia în funcție de simptome, din momentul în care o persoană simte palpitații sau atacuri de panică? Și, mai ales, când mergi la cardiolog sau începi să te gândești că ar fi probleme de altă natură?
”De obicei mergi la cardiolog când acuzi palpitații, atacuri de panică. Prima dată vrei să vezi dacă inima este în regulă, eventual vezi cum stai și cu tensiunea arterială, mai faci și alte investigații. Ca să elimini o problemă de natură cardiologică. Dacă nu, cardiologul te va direcționa către psihiatrie sau alte specialități medicale. Dacă pacienții mai acuză dureri de cap, cefalee, cum spunem noi, sau amețeli, atunci el va fi îndrumat către neurolog și apoi către psihiatru. În final ajung la noi pacienții care au trecut prin alte specialități și li s-a spus că totul este în regulă, că nu au nimic”,
Bogdan Pîrvu, medic psihiatru
Desigur, în societatea noastră, recomandarea de a merge la psihiatru adaugă din start o prejudecată, teama de a nu fi etichetat, de au fi marginalizat. Medicul Bogdan Pîrvu crede, însă, că acum este mai mult ca niciodată nevoie de deschidere, de acceptare a sprijinului din partea specialiștilor.
”Lumea a pus o etichetă, e adevărat, dar în același timp tot mai mulți realizează astăzi că este nevoie de psihiatru, în condițiile pandemiei. Pe lângă medicii specialiști infecționiști, epidemiologi, este nevoie de psihiatri pentru că lumea face foarte frecvent atacuri de panică. Cresc cazurile în fiecare zi, tot mai multe îmbolnăviri peste tot în jur și lumea simte o frică. Se traduce la noi prin anxietate. Și automat că vor trebui să mai ceară un sfat la psihiatru și la psiholog. La psihiatru dacă este nevoie de un tratament medicamentos și la psiholog pentru ședințe de psihoterapie, de consiliere, care trebuie făcute, uneori chiar ar fi bine să meargă mână în mână”,
Bogdan Pîrvu, medic psihiatru
Ce putem face, însă, pentru a nu ajunge în situațiile limită în care intervenția unui medic devine nu doar recomandată, ci chiar obligatorie?
Ne spune tot psihiatrul: forța se află în noi înșine!
”Să ne menținem calmul, să nu punem totul la suflet și să ne concentrăm către alte activități, citind o carte din alt domeniu, văzând un film din alt domeniu. Sau practicând un sport. Să ne menținem mintea ocupată cu alte lucruri. Să nu mai punem la suflet toate informațiile acestea despre pandemie. Să gândim pozitiv, cum spunem noi, psihiatrii. Au fost atâtea, alte și alte pandemii în istoria medicinei, au trecut toate, așa va fi și asta. La un moment dat va trece, se va găsi un leac și pentru ea. Medicina a progresat foarte mult. Va fi bine!”,
Bogdan Pîrvu, medic psihiatru Spitalul de Urgență ”Mavromati” Botoșani
Chiar dacă mai puțin afectați la prima vedere, medicii spun că nici copiii sau adolescenții nu trebuie neglijați în această perioadă.
Dr. Laura Jijie, șefa Compartimentul de Psihiatrie Pediatrică din cadrul Spitalului Județean, confirmă faptul că adulții sunt mult mai expuși la stările de anxietate. Mai ales că, în cazul persoanelor care au în întreținere copii sau părinți bătrâni, responsabilitatea se dublează.
”Într-adevăr, teama și îngrijorarea legată de o posibilă infecție, poate chiar în rândul persoanelor apropiate, face ca mulți adulți să se confrunte cu stări de anxietate, depresie, fobii”,
Laura Jijie, medic primar psihiatrie pediatrică
Iar pandemia a mai avut un efect: scăderea adresabilității în cazul copiilor, din cauza stării de alertă apelându-se mai mult la telemedicină.
”În majoritatea cazurilor a fost vorba de copii și adolescenți deja aflați în evidența noastră cu probleme psihice care nu înțeleg pe deplin ce se întâmplă decât prin prisma informațiilor și atitudinii parentale. Cu siguranță sunt și cazuri de adolescenți care se confruntă cu stări de anxietate, de teamă și îngrijorarea față de viitorul lor, mai ales cei din clasele terminale, așa cum s-a întâmplat și în perioada de sfârșit de an sau în perioada admiterii din toamnă, dar nu au fost multe cazuri noi care să se adreseze nouă”,
Laura Jijie, medic primar psihiatrie pediatrică
Mai mult, spune dr. Laura Jijie, vârsta își spune cuvântul, cei mai mulți dintre copii manifestând mai degrabă o atitudine relaxată, chiar dacă acest lucru înseamnă deseori și încălcarea restricțiilor.
Însă, de cealaltă parte, există cei care dezvoltă stări ce îi vor duce în final la ușa medicilor, atunci când simptomatologia se accentuează.
”După cum îi văd eu pe stradă, lângă spital, adolescenții (o parte din ei) sunt destul de relaxați și nu țin cont de distanțarea socială, încercând să se bucure pe deplin de vârsta adolescenței. Există cu siguranță o categorie de copii, adolescenți, mai introvertiți, timizi, anxioși, care reacționează la situația actuală printr-o accentuare a simptomatologiei anxioase cu atacuri de panică și comportament evitant social”,
Laura Jijie, medic primar psihiatrie pediatrică
Ca și în cazul adulților, copiii pot să se autoanalizeze, să depisteze la timp simptomele specifice anxietății.
”În primul rând, o reacție de stres. Simt că ceva nu este în regulă, au gânduri negative, schimbări de dispoziție sau comportament, modificări de apetit, somn etc. și cer ajutorul părinților sau unii merg singuri la psihologul școlar (deși încă rămâne stigmatizat și motiv de jignire pentru ceilalți). Înainte de pandemie, veneau si singuri la noi pentru evaluate și tratament”,
Laura Jijie, medic primar psihiatrie pediatrică
Medicul Laura Jijie nu exclude ca, în următoarea perioadă, adresabilitatea către psiholog și pediatru să crească, ”pentru că informațiile legate de COVID sunt din ce în ce mai îngrijorătoare”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
