Una dintre cele mai violente epidemii a creat panică în mai multe sate botoşănene.
Pe o costişă ce domină apele Prutului, cu vedere spre Bucovina şi împrejurimi, se află satul Bajura, din comuna Darabani.
Legenda spune că, după ce pe trupul Moldovei s-au războit între dânşii turcii cu austriecii , au trecut câţiva ani de linişte şi pace în care oamenii au mai prins oleacă de puteri, negustorind grâul şi caii cu prusacii şi alte neamuri. Dar în vremea lui Calimah, o nouă pacoste s-a abătut asupra ţării, asemenea cataclismelor care spulberă totul în cale.
În rândul nenorocirilor veni ciuma. Intrată mai întâi în casa unui negustor din Iaşi, se răspândi pretutindeni cu iuţeala vântului, secerând vieţile în chipul cel mai neauzit. Dar mai aprig bântuia în ţinutul Botoşanilor, unde piereau sate întregi.
Se răspândi atunci zvonul că ciuma are chipul unui negustor cu faţa roşie şi ochii însângeraţi, care te momeşte cu arginţi. Dacă primeşti târgul, apoi neapărat trebuie să-ţi moară cineva din casă. Spre a nu se întinde boala, stăpânirea a trimis răspuns ocolaşilor să se ardă casele întinse de ciumă.
În sat la Voicăuţi trăia atunci căpetenia unei oaste de turci, pe nume Hasan. Avea turcul acela o fată frumoasă între frumoasele lumii, fala osmanlâilor. Într-o zi, când turcul era plecat cu potera, la uşa casei lui a bătut un negustor. Fiind acesta palid la chip şi ochi strălucitori, fata lui Hasan i-a deschis.
- Sunt preţul unor boi, cumpăraţi pe încredere de la tatăl dumitale, i-a grăit negustorul, întinzându-i o pungă cu bani. Ne cunoaştem de multă vreme.
Dacă a văzut chipul curat al omului, fata a luat banii şi i-a ascuns în sân.
- Sa-i spui dumnealui să mă ierte că n-am putut veni până acum, fiindcă am zăcut de ciumă. Dac-am scăpat cu zile e o adevărată minune. Nici mie nu-mi vine a crede că mai trăiesc.
La asemenea vorbe, un cuţit a străpuns inima fetei, dar negustorul se şi depărtase. Când semnele bolii au prins să se arate, ştia ce o aşteaptă. Astfel, tăişul cel cumplit al ciumei s-a ivit şi în satul Voicăuţi. Curând, fata lui Hasan a plecat dintre cei vii, dar turcul nu se mai arăta.
Atunci era ocolaş la Voicăuţi un botoşănean pe nume Grigore Cristea Bagiurea şi, ce era să facă omul? A pus să se îngroape fata la mare adâncime, iar casei să-i dea foc, după porunca stăpânirii. Când a zărit focul, de pe unde era, acel căpitan de poteră a sosit într-un suflet la faţa locului şi îndată l-a ucis pe ocolaş. Mare jale a fost atunci la Voicăuţi. Că turcul, de mânie şi supărare, a dat foc satului şi a fugit.
Dacă a venit văduva lui Grigore ocolaşu, tocmai de la Suliţa, să-şi ia mortul acasă, în locul unde turcul i-a ucis bărbatul a înfipt o cruce, pe care scria – Bagiurea, spune legenda Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei.
- Ne-a ars satul, dar ne-a izbăvit de ciumă, se mângâiau cei rămaşi teferi.
Iar dacă au înălţat alt sat, i-au zis Bagiurea, în amintirea acelui om şi acelor vremi de cumpănă, de unde şi numele satului botoşănean Bajura.
