Un popor dependent de țâță se lasă greu înțărcat și atunci când este secetă, când ugerul se golește, când moare vaca. Nevoia de țâță este primordială, nevoia de țâță este înaintea nevoii de aer, de apă, de pâine. Dar de unde atâtea robinete deschise din care să curgă, în același timp, și lapte și mere.
Ideal ar fi să trăim într-o Românie cu un uger cât circumferința roții carului mare, din care să iasă virile vreo douăzeci de milioane de țâțe îmbietoare. Și ar fi pace între dobitoace. Ar fi bine și nimeni nu s-ar plânge că nu le-a venit rândul, deși au cestălalt vaca 20, 30 de ani, i-au dat să halească din palmă, au scărpinat-o între coarne. Asta da, fericire! România, o vacă bună de lapte, și dacă nu curge, picură, și dacă nu picură, măcar se merită să aștepți cu țâța în gură în timp ce alții, visători, stau la rând. Aștepți până ți se înăcrește, până ți se corăslesc speranțele, până ți se face de dulce în cerul gurii și dai din coate, pardon, din coarne, copite și te muți la țâța vecinului. Din ea curge lapte albastru, din a ta a curs lapte roșu pe îndestulate. Era cât pe ce să dai buzna la o tâță din care curgea lapte galben, dar ai fost inspirat și te fericești pentru așa alegere. În fine, culoarea nu are nicio relevanță, important este să curgă, să fie dulce și pe îndestulate, iar dacă te observă văcuța că nu prea ești albastru în cerul gurii, să dai vina pe iarbă, pe cerul înnourat, pe colbul de pe tobă și să-i spui: „Sărut mâna, mămico!” În fond, când erai copil, spuneai „dragă mamă, dragă tată”, când răsfoiai revista „Arici pogonici”, „Cutezătorii” și te închinai la toate pozele din care îți zâmbeau ocrotitor tovarășii.
Hai, curaj nu te sfii! Spune „mamă” cu toți dinții, spune „tată” și vei fi adoptat pe loc pentru un mandat, pentru două mandate. Dacă ai noroc de o alianță între cornute, poți ieși la pensie în piele de vițel. Pe imașul nostru dintre Siret și Prut cunosc tăurași ce au schimbat cinci, șase sau chiar șapte țâțe și asta nu-i împiedică să jure cu mâna pe fotografia lui Stalin că au postit mai bine de treizeci de ani, că au așteptat toată viața să se înfrupte cu un strop de lapte albastru.
Cunosc viței cărora li s-a arătat în vis ugerul plin, precum Fecioarei – Promisiunea, au avut răbdare și li s-au dat ugere inscripționate: „USA”, „UE”, „URSS”. Li s-a arătat și acesta-i semn de bună vestire pentru ei și aceasta le îndreptățește așteptarea.
Cunosc viței privilegiați ce au fost puți posesie prin contracte, primind cele mai generoase țâțe, deși se cam sufocau în propriul ombilic. Cunosc viței ce au primit tain o iesle plină, deși încă nu li se tociseră dinții de lapte. Cunosc viței parcă izgoniți din fabula lui Grigore Alexandrescu cu pretenții de șefi de cireadă. Și ce e mai trist este că sunt viței ce și-au abandonat mamele în poarta abatorului, spunând că nu le cunosc, că nu au supt lapte de la mama lor și gura nu le miroase a smirnă și a tămâie de partid. Doamne, dă mintea boului cea de pe urmă.
Dar să vin mai spre Dresleuca și să vorbesc despre fâșia asta păcătoasă de iarbă, barba căprii, ce nu-i bună la nimic. Fâșia asta de stepă din care încearcă să se îndestuleze bietele noaste cornute și, mai mult, să hrănească niște posibile identități patrupede vremelnice, ce pretind decupaje de pe steagul mușatinilor. Și astfel, întoarsă de la păscut vaca noastră bună de lapte, nici bine nu a fost pusă la iesle, că și s-a repezit o turmă de viței pestriți să-i devoreze ugerul, să i-l stoarcă, mizând pe naivitatea cornutei, pe blândețea ei, pe generozitatea ugerului plin.
Multe sunt de înțeles în această lumea a patrupedelor, fie ele și pestrițe, mai ales când oportunitatea ține loc de rouă și de soare peste imașul verde și gras al Facebook-ului. Behăi o dată, behăi de două ori, îți faci simțită prezenta și iată-te înfiat, și iată-te cu țâța ce ți se cuvine în gură. Behăi o dată, behăi de două ori, dar nu oriunde, oricând și oricum, ci doar atunci când behăitul tău cu adevărat contează. Este posibil ca ieri ai behăit altfel decât astăzi. Important este acum să-ți iasă bine vocalizele și să fii auzit. Pe imașul verde și gras al Facebook-ului este mai bine decât pe stepa dintre Dresleuca și Sitna. Mai ales când orașul este plin de portretele văcuțelor cu ugerul plin, trebuie doar să pretinzi că faci parte din aceeași cireadă și pentru asta behăi până te faci auzit.
P.S. Iertată-mi fie că mă folosesc de niște biete rumegătoare pentru a exprima într-un mod mai plastic realitatea grețoasă a pupincurismului politic, al lingușitului patruped, al pupatului de ghiul, al linsului de clanță, al lichelismului canian, al oportunismului slugarnic, al posibilei scame de pe sacoul șefului, al pozei cu maimuța, al decorațiilor contrafăcute, al mizeralismului mahalagesc, al poziției ghiocelului, al covorului roșu, al florilor bine ambalate, al memoriei scurte, al telenovelismului suburban, al prințului de catifea, al râgâielilor populiste, al naționalismului trivial, al conservatorismului cu curu în două bărci, al liberalismului de arhivă, al socialului-socialist, al jigodismului, al fariseismului, al fățărniciei, al securismului, de aici și de pretutindeni. Vorba poetului Dan Sociu: de îmi vine să vomit cu creierul.
Și totuși mizez pe inteligența celor cu ugerul plin: izvoarele se nasc din izvoare și pietrele – din pietre. Sprijiniții pe cei care vor să multiplice talantul și stârpiți pe cei ce își duc traista impotenței în inimă, în suflet, între picioare.
FOTO: depositphotos.com
