A apărut revista de cultură ”Hyperion” (1-2-3/2023), publicație aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România și editată de Fundația Culturală ”Hyperion – Caiete botoșănene”.
Aflată în cel de al 41-lea an al apariției, revista ”Hyperion” își păstrează nealterat spiritul valoric, acoperind din acest punct de vedere – spațial și temporal - o plajă culturală care depășește granițele României și ale Europei.
Fără angajamente ideologice, dar abordând onest teme ce recuperează istorii frământate, depozitar al unor mărturii necesare timpului prezent, spațiu generos pentru contemporaneitatea literară, ”Hyperion” devine de la un an la altul o publicație cu valoare de tezaur. Poezia, proza, eseul, teatrul, filmul, dar și cronica literară, dialogul ideilor și recuperarea memoriei, într-un timp din ce în ce mai vitregit de litera tipărită apăsat, asumat și ”strigător la Dumnezeu” (titlul eseului semnat chiar în paginile revistei de către excelenta polemistă Magda Ursache), fac din ”Hyperion” o bornă peste care cu greu se poate trece.
Accentul-editorial al revistei îi aparține și de această dată redactorului-șef al publicației, Gellu Dorian adresând public o Interogație, nu retorică (vezi textul mai jos).
Tot Gellu Dorian îi ”deschide ușa”, în rubrica Invitatul revistei, lui Varujan Vosganian, prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, în timp ce Dialogurile revistei sunt dedicate recuperării memoriei (Sorin Pavel în dialog cu Petre Stoica și Ion Zubașcu în dialog cu Aurel Dumitrașcu). Ioana Diaconescu își continuă periplul prin arhivele Securității (Diva și Primadona în procesul ”Lotului de la Operă”).
Debutează la Hyperion, ca semnatar de rubrică, Daniel Cristea-Enache (Dacă Dumnezeu):
”Dacă Dumnezeu nu există, nu există Nimeni şi nimic deasupra noastră. Noi suntem capătul de serie; şi performanţa maximă. Dacă Dumnezeu nu există, nu mai există sus – şi deci nici jos. Totul devine indistinct. Dacă Dumnezeu nu există, nici acest „totul“ nu mai are vreun sens. Căci totul presupune un suflu totalizator şi un proiect integrator. Cine să-l facă? Dacă Dumnezeu nu există, nu există nici Diavolul. Renunţaţi să mai spuneţi „Doamne ajută!“ şi „Să te ia dracu’!“. Încercaţi alte formule. Dacă Dumnezeu nu există, cuvinte ca „suflet“ şi „spirit“ îşi pierd orice înţeles pentru mine. Ce înseamnă sufletul omului şi în ce constă spiritul uman, explicaţi voi. Dacă Dumnezeu nu există, atunci când murim, dispărem definitiv. Dumnezeul nostru, instanţa noastră supremă, devine Moartea. Dacă Dumnezeu nu există, eu nu-i voi mai întâlni niciodată pe Mama, Tata, Valeriu, Naşa. Au trăit cândva şi au făcut câte ceva pe lumea asta, dar acum ei sunt nimic. Prin urmare, „totul“ este indistinct, dar „nimicul“ e clar, limpede şi organizat la milimetru. Nu găsim nicio fisură. Dacă Dumnezeu nu există, vedem o sumă, ba chiar o sumedenie de mici dumnezei apărând în decor şi dresându-ne cu o ferocitate tipic omenească. Altfel spus, Atotputernicul te mai iartă, dar cu Stalin nu-i de glumit...”
Poesis ne oferă pagini de alese versuri, de la Radu Florescu, Marcel Mureșanu sau Angela Baciu la Raluca Faraon, Petru Covaci sau Mihaela Aionesei. La rubrica de Beletristică sunt invitați Rodica Bretin și Savu Popa, iar Dumitru Ungureanu ne aduce un episod de Terapie Narativă.
Nirvana în pielea goală este titlul care ilustrează pagina de Teatru, iar Jurnalul revistei este semnat de data aceasta de Leo Butnaru, Dan Bogdan Hanu și Cristina Scarlat.
Cărțile scriitorilor sunt atent analizate și comentate, în Cronica literară, de Vasile Spiridon, Roberto Merlo, Raluca Faraon, Dan Perșa, Emilia Poenaru Moldovan, Radu Sergiu Ruba, Lucian Capșa, Nicolae Corlat și Victor Teișanu. Radu Voinescu vine cu o completare, la rubrica ReLecturi.
Eminescu in aeternum este rubrica susţinută, de ani buni, de nume consacrate în eminescologie, de la Valentin Coşereanu la Theodor Damian, dar şi Galina Martea şi Corneliu Fotea. Leo Butnaru, Christian W. Schenk, Adina Velcea, Iannis Ritsos li Michel Houllebecq sunt cei care conturează revuistic rubrica Universalis, completată de cea la fel de bogată și valoroasă, a Eseurilor, ce reunește semnături nu mai puțin prețioase: Al. Cistelecan, Ioan Holban, Theodor Codreanu, Vianu Mureșan, Marius Chelaru, Petru Ursache, Magda Ursache, Alexa Visarion, Theodor Damian, Doru Scărlătescu, Simona-Grazia Dima, Raluca Faraon. Memoria ne este împrospătată de Nicolae Sava și Gruia Novac, în timp ce rubrica de Note, comentarii, idei, întregește conținutul revistei ”Hyperion” printr-o Scrisoare deschisă (Gellu Dorian), un mesaj Hyperion la 40 de ani (Nicolae Panaite), un semnal Littera Nova – o revistă cum n-a mai fost alta (Nicolae Corlat), Șerban Dinger, Involuția: generația telecomenzii (Voicu Bulgaru) și un Flash-art semnat de Ana Coșereanu.
M-am tot întrebat, în ultima vreme, de ce unui om care nu a făcut niciodată nici un rău comunităţii în care trăieşte i se pot întîmpla, după o viaţă dedicată unei idei dovedită a fi o faptă bună, de netăgăduit într-o lume normală, tot felul de lucruri reprobabile(?) Întrebarea aceasta ar putea fi retorică, pusă dintr-un subiectivism, care apare în astfel de situaţii. Însă nu este deloc retorică, atîta timp cît realitatea dovedeşte, în acţiunile celor care aplică astfel de sentinţe de pe poziţiile în care au ajuns prin diverse concursuri de împrejurări, un obiectivism demonstrat prin faptele lor, nu prin supoziţiile celui astfel pus la zid.
Ai lucrat toată viaţa pentru o idee, aşezată într-un proiect dovedit de notorietate naţională. Ai zidit la acel proiect etapă cu etapă, an de an, timp de treizeci şi unu de ani – o viaţă de om. Ţi-ai sacrificat familia, ţi-ai şubrezit sănătatea, ţi-ai folosit toate relaţiile fără de care acel proiect nu ar fi fost ceea ce a ajuns să fie. Nu ai fost răsplătit pentru asta. Nici nu ai urmărit acest lucru. Ai dorit doar ca acel proiect să reziste, să onoreze o comunitate, să scoată acel loc în ochii lumii, aşa cum merită memoria celui căruia i-ai dedicat acel proiect, aducînd la apogeu nume de poeţi, a căror operă ar fi făcut cinste altor comunităţi. Toate eforturile tale au fost canalizate spre a face din acel proiect o împlinire la care să rîvnească toţi cei care scriu poezie în ţara asta, într-o vreme cînd poezia, poeţii nu mai contează în ochii lumii, să fie un premiu rîvnit, provocator spre binele culturii. Şi aşa a fost, cei mai mulţi poeţi români au rîvnit la această recunoaştere, pe care nu o sumă de bani o atestă, ci un juriu naţional, pe care te-ai străduit în cei peste treizeci şi unu de ani să-l ţii prezent şi decisiv, juriu care a legitim şi a dat greutatea acestui premiu. Ai vrut ca în compoziţia acestui premiu să nu lipsească nimic, de la juriul naţional format din cele mai mari personalităţi în domeniu, critici şi profesori universitari, academicieni, care să decidă laureatul în urma unor sondaje naţionale, la însemne, titlu de cetăţean de onoare al oraşului care l-a dat lumii pe Eminescu, carte editată cu o selecţie din opera poetică a laureatului, spectacol de gală, cu o prezenţă de elită, atît a celor din gală, cît şi a colegilor de breaslă, cît şi a unui public care a aşteptat an de an să se bucure şi să afle încă un nume de mare poet român, onorat aici, în oraşul în care pînă mai ieri nu se întîmpla nimic. Ai reuşit să consolidezi toate aceste lucruri în timp, fără să ceri nimic, decît participarea generoasă, dezinteresată, ospitalieră a celor care, vremelnic, că aşa este dat să fie, se află la conducerea instituţiilor administraţiei locale. Le-ai pus pe tavă de fiecare dată toate aceste ingredientele, ca totul să iasă bine şi să creeze în timp notorietatea acestui premiu. Timp de peste treizeci de ani ai găsit această înţelegere. Iar dintr-odată aceasta a fost înlocuită cu o atitudine care ne-a trimis în afara proiectului, ne-a găsit în poziţia de şarlatani, de inşi care am fi pus în pericol un fenomen pe care sută la sută l-am creat noi. În sprijinul celor care au lucrat pe ascuns la crearea acestei situaţii, pe lîngă inşi vanitoşi, iraţionali, provinciali, s-au adăugat, după cum s-a văzut, şi alţi urmăritori de recompense de acest fel, care şi-au oferit, în spiritul lăcomiei lor, serviciile, care, pînă la urmă, s-au dovedit a fi doar „pîine şi circ“, pentru o comunitate care era învăţată cu altceva.
Constaţi că, trăind aici, ţi-ai asumat acest risc, de a fi batjocorit, înţeles greşit, acuzat chiar de a fi hoţul propriei tale creaţii, de a fi impostor pe poziţia pe care tu ţi-ai creat-o, de a fi numit şarlatan de un primar care, în ceea ce înseamnă doar această faptă a sa, legată de regîndirea organizatorică a acestui eveniment cultural, modalitatea sa de lucru pe ascuns, a dovedit că se află în poziţia pe care nu şi-o merită, adică exact ce defineşte cuvîntul „şarlatan“.
Te-ntrebi, ajuns în această situaţie, ce ar fi trebuit să faci să fii pe placul unor astfel de oameni, care şi-au însuşit ceva ce nu este al lor, au stricat ceea ce mergea bine în acest oraş? Să fi furat (aşa cum a făcut cel implicat în crearea acestui dezastru), să fi lucrat pe la spate, să fi dus în derizoriu ceea ce mergea bine, să fi bîrfit şi să fi pus în cîrca unui om ceea ce el nici cu gîndul n-a gîndit? Poate că doar aşa să fi fost bun pentru ei, să intri în jocul lor degradant, mizer, în ideea că numai aşa poţi face o faptă apreciată de ei. Rezultatul efortului lor s-a văzut în ceea ce s-a întîmplat la Botoşani de Ziua Culturii Naţionale. De la sobrietatea unor gale, organizate timp de treizeci de ani, cu nume de elită ale culturii româneşti, eliminînd festivismul pe care comuniştii l-au impus aici şi peste tot, s-a ajuns la acelaşi festivism patriotard, păgubos, din care cei cu buzele unse de noul ruj al fiţismului cultural s-au ales şi cu slănina în pod.
Şi cum să nu te întrebi de ce, după treizeci de ani de eforturi, la care au contribuit instituţii importante din România, oameni dedicaţi cu trup şi suflet acestei idei de peste tot din ţară, chiar şi din interiorul Primăriei şi Consiliului Local de aici, unde, prin perseverenţa noastră, a fost creat un model de instituţie naţională a premiului aşa cum n-a mai fost niciodată în ţară, nu de o secretară de primar, nu de un consilier vanitos, ci de tine şi fundaţia pe care o conduci, vine o echipă de ageamii şi aruncă asupra ta toată mizeria lor, făcînd din tine pericolul numărul unu al propriului proiect? Evident că, într-o astfel de situaţie fără precedent în viaţa culturală din Botoşani, nu poţi decît să te retragi şi să priveşti cum se adînceşte prăpastia pe care cei care au creat-o o cred înalta culme a realizării lor în domeniu. Şi te mai întrebi, ce se mai poate rata într-un astfel de oraş, la cîrmă cu astfel de inşi, dacă o viaţă dedicată unui proiect de reală ţinută naţională, de notorietate devine o ratare evidentă? Totul, absolut totul se poate rata într-un astfel de oraş, cu astfel de oameni la cîrmă, oameni care, prin atitudinea lor inconştientă, au dat cu piciorul instituţiilor care au fost parteneri de ţinută, marilor personalităţi, care, aflînd despre ce este vorba, s-au retras în aşteptarea unor vremuri prielnice adevăratei culturi şi aici, la Botoşani.
