Sfârşitul, pentru marile personalităţi ale culturii româneşti, nu a fost, în unele cazuri, pe măsura moştenirii importante lăsate în urmă. Mai multe genii ale poporului nostru s-au stins în sărăcie lucie, bolnavi în ospicii sau în bordeie insalubre. Ultimele lor momente din viaţă, dar şi cele din urmă dorinţe le-au fost, însă, consemnate cu fidelitate de contemporanii care le-au fost alăturil, titrează Adevărul.
Geniile nu au fost, de multe ori, apreciate la justa lor valoare în timpul vieţii. Această axiomă s-a aplicat şi marilor personalităţi ale culturii româneşti. Eminescu, Creangă sau Enescu au sfârşit în mizerie, în ospicii, în exil sau în camere insalubre de hotel, abandonaţi şi priviţi cu un soi de milă de majoritatea contemporanilor. Practic, geniile noastre, spun mulţi specialişti, s-au stins în mijlocul celor care nu au reuşit să-i înţeleagă. Cu toate acestea, au fost şi unii apropiaţi ai acestora, care le-au stat alături până în ultima clipă şi au reuşit să consemneze ultimele momente şi ultimele dorinţe ale marilor noştri oameni de cultură.
La 15 iunie 1889, marele poet Mihai Eminescu înceta din viaţă la ora 4:00 dimineaţa, în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti. Era internat fiind bănuit de demenţă provocată de sifilis. A murit singur, într-o cameră închisă, în timpul somnului. Studiile moderne arată că, de fapt, marele poet nu a suferit de sifilis, ci de sindrom bipolar, iar moartea a fost cauzată de intoxicaţia cu mercur, substanţă care i-a fost administrată drept tratament. Practic, din cauza intoxicaţiei, Eminescu a intrat în stop cardio-respirator. De ultima zi din viaţa lui îşi aduce aminte frizerul Dumitru Cosmănescu, care îl tundea de obicei pe poet.
”Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo şi mă duceam bucuros. Uneori, veneau să-l vadă prietenii - Grigore Manolescu, Hasnaş şi alţii, care-i ziceau lui Eminescu ”maestre”, şi el râdea, bătându-i pe umăr”. În ziua de dinaintea morţii, Cosmănescu a venit, ca de obicei, să-l viziteze pe Eminescu. Povesteşte că poetul era lucid şi i-a cerut să se plimbe. În timpul plimbării, a avut loc un incident care a dus la multe speculaţii. Poetul a fost lovit cu o piatră de unul dintre pacienţi.
”Venisem la Şuţu, cam pe la trei după amiază. Pe la vreo patru, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi ”Deşteaptă-te, Române!”. Cum mergeam amândoi unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: ”Dumitrache, adu' repede doctorul că mă prăpădesc … Ăsta m-a omorât!”, preciza frizerul Cosmănescu.
CITEȘTE:
