Era într-o zi de miercuri, pe 13 ianuarie… Nu se făcuse încă ora 8, aşa că eram agitat cu „Top News”-ul zilei, când am primit un telefon: „a murit Valerian Sănduc!”
Învăţasem încă din primele zile de jurnalism că trebuie să faci abstracţie de sentimente, că nu eşti trimis undeva ca să te miri, să plângi, să râzi, ci să relatezi. Pur şi simplu.
Dar cum să relatezi aşa, pur şi simplu, că s-a dus un om pe care îl cunoscuseşi de prin 1998 – 1999, cu care te vedeai aproape zilnic şi care de atâta vreme te ajuta să „traduci” pentru cititori un amalgam de cifre, sume, coloane?
Aşa că n-am putut.
Cred că fiecare om care a intrat în contact cu „directorul pe viaţă”, aşa cum obişnuiam să-i spunem, a învăţat puţină economie.
Şi Valerian Sănduc chiar a fost „director pe viaţă”, la câteva luni după părăsirea funcţiei a plecat şi dintre noi.
„Domnu’ Sănduc”, să ştii că pe aici lucrurile s-au schimbat şi nu prea. Au plecat unii şi au venit alţii. Cei care au venit sunt însă, de fapt, cei care plecaseră cu ceva timp în urmă. C-aşa-i la noi, pe unde şi cum te duci tot peste ei dai. Numai matale ai plecat de tot.
Dar eu cred că încă mai faci calcule. Aşa, clasic, cu un pix şi o coală de hârtie în faţă, din care informaţia reiese mai clar decât din toate calculatoarele de pe la municipiu.
Şi să ştii că sunt oameni care îşi aduc aminte de matele nu doar când trec pe lângă placa aceea cu „sala Valerian Sănduc" lipită pe o uşă din Primărie.
