Pe 29 ianuarie se împlinesc 45 de ani de la moartea unuia dintre cei mai străluciți intelectuali ai secolului XX. Comuniștii l-au lăsat fără drept de semnătură, dar nici după 1989 dreptul la memorie nu i-a fost redat în întregime.
Petru Manoliu s-a născut pe 28 iunie 1903, în Mihăileni, judeţul Botoşani, şi a murit la 29 ianuarie 1976, la Bucureşti. A fost poet, prozator de forţă, dramaturg de sertar, gazetar intransigent, dar mai presus de toate un strălucit traducător.
Părinţii săi erau dascăli în satul natal. Victoria, născută Stavrat, şi Ion Manoliu i-au dat o educaţie sănătoasă. După primele clase în Mihăileni, Petru Manoliu a urmat cursurile Liceului "A.T.Laurian" din Botoşani, apoi pe cele ale Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, după ce mai întâi a trecut prin băncile Facultății de Medicină, la care a renunțat ulterior.
Prea puțin se știe că Petru Manoliu era din aceeași familie cu Grigore Antipa. Iar sora lui Petru, Ecaterina Lucia Manoliu, avea să se căsătorească mai târziu cu Ioan Missir, armeanul cunoscut până astăzi drept ”ultimul primar necomunist al Botoșanilor”.
Mărturii importante despre Ecaterina a lăsat chiar fiica celor doi, Ioana Missir:
(Ioana Missir, foto: araratonline)
"Mama mea nu era armeancă, era jumătate româncă, jumătate grecoaică, dar trăiam într-o comunitate de armeni, într-o perioadă în care oraşele din Moldova erau multiculturale. Străbunica era soră cu mama lui Grigore Antipa, pe linia grecească. La mine a prevalat aceasta genă armenească şi asta m-a făcut, poate, sa fiu mai perseverentă, trăind într-o familie cu specific intelectual, dar fără să fiu pedantă...".
Manoliu vine din generaţia care nu doar a impulsionat cultura românească, ci i-a dat sens, identitate, forţă. Alături de nume precum Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica a susţinut şi impus un verb răspicat, sonor şi curajos în presa vremii sau în textele furişate mai târziu sub semnături de tot soiul, atunci când numele său fusese interzis.
Petru Manoliu poartă până în ultimii ani de viaţă o emoţionantă corespondenţă cu Emil Cioran, filosoful manifestând la rândul său, pentru botoşăneanul exilat în propria ţară, o duioasă prietenie şi o delicată protecţie sufletească. Polemizează epistolar şi cu Mircea Eliade sau Camil Petrescu.
În 1945 i se ia dreptul de semnătură pe o perioadă de 5 ani, sub acuzaţia de a fi scris "articole cu caracter antidemocratic". Este apoi arestat şi condamnat de comunişti, dus la Canal şi trecut prin iadul puşcăriilor. I se pune în cârcă chiar și organizarea unui atentat la viața lui Gheorghiu-Dej, încă comuniștii nu l-au iertat pentru scrierea despre masacrul din pădurea Katyn (execuția în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial).
Nici după ce iese din închisoare nu se poate bucura de libertate, sistemul comunist "asigurându-i" domiciliu obligatoriu la Costişa, în judeţul Bacău.
Izolat, urmărit, însingurat, Petru Manoliu se refugiază în scris. Se consumă în sute de pagini de jurnal, eseuri, aprofundează texte dramatice sau de roman. Se dedică mai ales traducerilor. În ultimii ani de viaţă rămâne singur. Soţia sa se sinucide, iar scriitorul, copleşit de durere, se retrage la Mogoşoaia.
Mărturii importante aflăm și la Stelian Tănase, în ”Anatomia mistificării: 1944-1989”:
(Stelian Tănase)
”Elitele antebelice se regrupau în forme firave, anticamere ale pușcăriilor, lagărelor, refugiului, clandestinității și exilului. Când nu ale morții. Societatea civilă și-a trăit ultimele clipe în aceste saloane, grupuri de prieteni, cenacluri literare. Întâlnirile din casa lui Barbu Stătineanu, conferințele date de Alexandru Dragomir (student al lui Heidegger) în case particulare sunt astfel de exemple. Altul este acela al cercului inițiat de Petru Manoliu, fost student al lui Nae Ionescu – cum notează declarația sa dată în ziua arestării -, ziarist șa Cuvântul, Credința, Timpul, autor al unui articol despre masacrul din pădurea Katyn. Ca scriitor semnase în anii 30 patru cărți cu ecou în epocă. În 1945 a fost epurat din presă. În iarna anului 1948 începe să țină conferințe în diferite case bucureștene. Pentru asta primește de la auditoriu diferite sume de bani, cu care se poate întreține. Printre participanți: Alice Voinescu, Cella Delavrancea, Mircea Berindei. În anturajul lui Petru Manoliu mai sunt pomeniți în anchetă: Ion Vinea, Șerban Cioculescu”.
Cum Securitatea urmărea, scrie Stelian Tănase, orice grup care se închega pentru a-l distruge, ”o parte sunt arestați, anchetați și condamnați”. Petru Manoliu a ținut ultima conferință la 2 noiembrie 1950. Patru zile mai târziu a fost arestat.
”Anchetatorii au înscenat că aceste conversații și conferințe ar fi fost, de fapt, un grup politic constituit, intitulat ad hoc ”Mișcarea de rezistență”. Exista și un atentat la viața lui Gheorghiu-Dej pe care l-ar fi pregătit Petru Manoliu. Temele conferințelor au fost filosofia lui Jacob Boehme, Kierkegaard, poezia lui Baudelaire, Rainer Maria Rilke. Securitatea adaugă discuții dușmănoase, comentarea știrilor de la Vocea Americii, BBC, Radio Paris. Scenariul acestui dosar va fi folosit în mare parte în procesul lotului Noica – Pillat mai târziu”.
Paul Cortez, medic psihiatru la Spitalul „Gheorghe Marinescu” din Bucureşti, a publicat în anul 1987 un volum de memorii, „Înainte de a uita”, volum în cadrul căruia scrie emoționant despre botoşăneanul Petru Manoliu, care i-a fost nu doar pacient, ci și prieten.
(Paul Cortez, foto: Evenimentul Regional al Moldovei)
„L-am cunoscut bine pe scriitorul Petru Manoliu într-o perioadă tristă şi zbuciumată a vieţii sale. Se afla într-o mare jenă financiară şi suferea din cauza bolii soţiei sale, o femeie de o rafinată cultură. Nu mai publica demult decât traduceri în care însă era neîntrecut. Era slăbit, palid, cu nişte haine ponosite. Locuinţa lui era modestă, întunecoasă, cu mobilă veche şi parţial deteriorată, dar spaţiul era plin de cărţi. Părea resemnat, dar, de îndată ce mă vedea, devenea mai vioi şi chiar pus pe glume. Când plecam se întrista. Îl vizitam des şi îmi povestea multe lucruri interesante privind tinereţea sa, visurile sale, împlinirile şi mai ales neîmplinirile sale. Petru Manoliu scria cu un creion negru, bine ascuţit – avea câteva gata pregătite ca rezervă – caligrafia fiindu-i impecabilă, regulată, dar… aproape microscopică. Pare de necrezut, dar el traducea direct, în forma definitivă, textul fiind luat apoi de dactilografă. Rareori întrebuinţa radierea. Textul era foarte îngrijit, curat, fără pete, fără ştersături. Nu întrebuinţa niciodată cerneala. Manuscrisul său se poate citi cu aceeaşi uşurinţă cu care se parcurge textul tipărit. L-am întrebat de ce scrie atât de mărunt. Mi-a răspuns că aşa s-a învăţat de mult şi că dactilografa nu-i face obiecţii. Dar cea mai mare surpriză mi-a făcut-o – şi sunt mândru de asta, pentru că gestul său îmi mărturisea încrederea şi prietenia sa – atunci când mi-a arătat un teanc mare de scrisori, pe care le ţinea cu mare grijă şi care, toate, erau semnate „Emil Cioran”. Erau scrise într-o franceză de o frumuseţe şi strălucire pe care numai el putea să o dea. Din când în când apăreau citate scrise între ghilimele, într-o neaoşă limbă românească. Acest maestru neîntrecut al expresiei aforistice şi al eseului mă entuziasmase în adolescenţa mea cu lucrările lui publicate. Acum puteam să-i văd scrisul, să i-l analizez, să văd un Emil Cioran în intimitate cu legăturile sale de prietenie”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
