La 139 de ani de la nașterea lui George Enescu, există încă numeroase date din biografia geniului născut pe pământ botoșănean prea puțin sau deloc cunoscute.
Cum ar fi, de pildă, faptul că vioara lui George Enescu l-a inspirat pe scriitorul Marcel Proust care, în romanul „În căutarea timpului pierdut”, a imaginat o sonată și un misterios compozitor necunoscut publicului, pe nume Vinteuil.
"La început pianul singuratec se plânse ca o pasăre părăsită de ei, vioara o auzi, îi răspunse ca dintr-un copac învecinat. Era ca la începutul lumii, ca şi cum n-ar fi fost decât ele pe pământ sau mai curând în acea lume închisă, zămislită de logica unui creator şi în care nu vor fi de-a pururi decât ele două - în această sonată. Să fie o pasăre, să fie sufletul nedesăvârșit încă al micii fraze muzicale, să fie o zână nevăzută care se tânguie şi al cărui plâns pianul îl repetă cu iubire? Ţipetele ei erau atât de neaşteptate că vioristul era silit să le culeagă printr-o repezire a arcuşului. Minunată pasăre! Vioristul părea că vine s-o vrăjească, s-o îmbine, s-o prindă. Pasărea intrase în sufletul lui, mica frază muzicală chemată zbuciuma ca din altă lume făptura cu-adevărat posedată a vioristului".
Pasajul de mai sus ste extras din romanul "În căutarea timpului pierdut", de Marcel Proust. Autorul descrie finalul "Sonatei lui Vinteuil", în care muzicianul Vinteuil, creat de Proust, nu este altcineva decât G. Enescu.
Camil Petrescu, într-un articol publicat în 1924, referindu-se la misterioasa sonată, citează o scrisoare a lui Marcel Proust către Jacques de Lacretelle, în care scriitorul a mărturisit că, atunci când a scris aceste rânduri, şi-a amintit îndeosebi de o sonată pentru pian şi vioară de Cezar Frank, cântată mai cu seamă de George Enescu.
„În aceeaşi seară, ceva mai departe, m-aş fi surprins, vorbind de acea frază muzicală, că m-am gândit la farmecul Vinerii Mari. Tot în seara aceea, când pianul şi vioara se tânguiau ca două păsări care-şi răspund, am cugetat la Sonata lui Franck, mai cu seamă cântată de Enescu“, scrie Proust.
Un mare scriitor francez a fost adânc impresionat de vraja artistică a unui mare muzician român.
Vă mai oferim astăzi, la împlinirea a 139 de ani de la nașterea marelui compozitor, cuvintele cu care contemporanii acestuia l-au cinstit încă din timpul vieții.
Este vorba despre anul 1931, în interbelicul românesc. George Enescu împlinea 50 de ani de viață. Avea faima unui mare instrumentist și a unui mare artist al lumii. Cânta pe marile scene ale celor mai mari metropole de pe glob. Cu toate acestea, la împlinirea a 50 de ani, George Enescu a dorit să trăiască acest moment pe pământul ţării în care s-a născut.
Tudor Arghezi, colaborator al ziarului Adevărul literar şi artistic, i-a închinat lui Enescu un eseu intitulat "Un jubileu de lăută":
"Maestrul Enescu, cum i se zice verbal şi în scris d-lui George Enescu, împlineşte vârsta de 50 de ani şi presa îl sărbătoreşte. Dacă melancolia, aparentă pe fruntea cu lauri de hârtie de ziar a marelui nostru lăutar, se va simţi mângâiată de închinăciunea greierilor negri ai rotativei mâzgâlici, atunci să iasă în dansul tipsiilor şi să-i treacă pe dinainte jucând, jucând toate literele mari şi minuscule ale tiparului, dreptele, cursivele, aldinele, monumentalele şi groteștile din toate alfabetele, goticele, romanele, chirilicele, arabele, ebraicele, ca un drum de furnici între Bărăgan şi eternitate. (…)
Firul de aţă de mătase, G. Enescu şi l-a purtat deosebit de urzeala generaţiei, din care şi l-a scos afară. Precocităţile speciale ale muzicii fac dintr-un copil de patru ani un magistru şi-l ridică în furia vieţii, de crud. Pe deasupra albiilor legănate cu piciorul gol al torcătoarei pe prispă, ele au pregătit meşterului vioarei, un loc argintiu în constelaţia prinţilor de sânge şi blazon. Duioșia corzilor și-a făcut întotdeauna mai repede loc şi mai cu seamă de-a dreptul către inima învăluită in purpură şi hermină, decât geamătul scrâșnit al condeiului singuratic şi pe când încovoietorii noştri de cuvinte se găseau încă în potcovărie şi ucenicie, înfierbântând de zeci de ori fierul puternic şi prost ca să-I silească la o strâmbătură apropiată de copita fantomei dintre uragane, G. Enescu era o celebritate, avea tacâm la masa Cinei celei de taină şi se odihnea, răcorit, de tânăr, ca un Hagus, în faţa mării într-un ritm de aripi şi evantai”.
George Călinescu, scrie de asemenea ”La un portret al lui George Enescu”, în Adevărul literar și artistic 1931, An. X, seria II, nr. 569:
”Chipul fizic al lui George Enescu este însăşi definiţia muzicii care este proporţie. Frumuseţea sa n-are nimic fiziologic, de natură să atragă turburări afective în sufletul ascultătoarei. E o frumuseţe rece, numerică, orfică, de esenţă metafizică, încât pare o criptogramă a muzicii sale însăşi. Eu altfel mi-am închipuit pe Orfeu narcotizând pădurile, sau pe Amfion care clădea Teba în sunetul lirei. Istoria muzicii întrebuinţează cu oarecare exces cuvântul divin. Totul e dumnezeiesc în împărăţia Euterpei. Dacă ne mărginim să dăm acestui cuvânt numai înţelesul desăvârşitei abstracţii, chipul lui Enescu este într-adevăr un stil divin... Portretul lui Enescu este liniştea muzicii antice, readuse la modul lirei. În violina lui Enescu răsună străvechea liră, este adevărat, dar lira este ţinută de Orfeu şi ca atare este străbătută de o tristeţe tracică".
La rândul său, marele actor C. I. Nottara, îi dedică lui George Enescu un text la împlinirea a 50 de ani, în Dimineaţa, An. XXVII, N. 8855, 20 august, 1931, p. 3:
”Acum cincizeci de ani, la 19 august, în Nordul Moldovei, Ia Liveni, George Enescu a văzut pentru prima oară lumina zilei. Născut pe pământ sănătos, din părinţi sănătoşi, copilul robust de atunci a devenit marele muzicant de azi. Un atavism misterios a strecurat în creierul şi în sufletul lui, gernenul genial al muzicii. Caracteristica şi puternica chezăşie s-au manifestat foarte de timpuriu. Primii paşi ritmici şi melodici i-a efectuat sub imboldul Iaşului, ce mai târziu să-i activeze Viena şi în urmă să-i desăvârșească Parisul. Această contopire de geniu şi cultură a fost şi este pentru ţara românească ceea ce un Franz Liszt fusese odinioară pentru Ungaria. Căci străinătatea a cunoscut în mod efectiv pentru prima oară, puternica exteriorizare a sufletului artistic românesc, luând în fine contact cu spiritul creator muzical al solului nostru, pe care poate nici nu-l bănuia că există, aci creaţiunea muzicală, fiind totdeauna considerată în Apus ca superlativul gândirii omeneşti. Astfel George Enescu ridicând muzica românească la nivelul celor apusene şi-a cinstit ţara, totodată brăzdând larg drumul urmaşilor săi români într-o creație muzicală, pe care i-a încurajat şi recompensat, a cimentat muzicii româneşti culte o existenţă definitivă în concertul universului muzical".
George Enescu s-a născut pe 19 august 1881, la Liveni, judeţul Botoşani, şi este considerat cel mai important muzician român. Personalitatea sa artistică s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.
A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella.
Între anii 1888-1894, studiază la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi pe Robert Fuchs (compoziţie). La vârsta de 8 ani debutează ca violonist. Presa vieneză l-a numit "un Mozart român".
După absolvirea Conservatorului din Viena, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). Printre colegii săi de la Paris se numără Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs.
Debutul său componistic în condiţii excepţionale, datorat în parte protectoarei sale Elena Bibescu, are loc pe 6 februarie 1898, la Concertele Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1.
În acelaşi an, muzicianul în vârstă de 17 ani începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), este deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române, op. 11(1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9(1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris. Întreprinde turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie fondat de el cu scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris, precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte piesele laureate.
După război, maestrul continuă seria turneelor atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean a dirijat, începând din 1923, orchestre prestigioase, printre care Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra, Chicago Symphony.
Activitatea sa de pedagog capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu.
"Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe." (Yehudi Menuhin)
În 1936, pe 13 martie, a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde se distinge printr-o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă Cantacuzino) , pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România.
Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.
George Enescu se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi este înmormântat la Père Lachaise din Paris.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
