De Ziua Internațională a Poeziei, am invitat poeții botoșăneni să exprime un gând, un mesaj, un îndemn către creatori, dar și către cititori.
"Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?/ La glasu-i singuratic s-asculte cine vra./ Necunoscut strecoară prin lume cu încetul/ Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era...", scria Mihai Eminescu, cel căruia ar trebui să îi dedicăm (și) ziua de astăzi.
Astăzi, 21 martie. Când lumea întreagă sărbătorește Ziua Poeziei pe care, începând din 1999, UNESCO a consacrat-o nu doar creației poetice, ci și promovării poeziei ca artă deschisă tuturor.
Pentru generațiile de astăzi, este greu de închipuit, nu doar de crezut, că în urmă cu mai puțin de jumătate de secol în România o poezie putea duce la condamnarea la moarte. Când comuniștii puneau gratii poeziei, când torturau poeții, așezând în mijlocul cetății activiști versificatori care proslăveau ”omul nou”.
Astăzi nu se mai teme nimeni de Poezie. Chiar dacă, ieșit din închisoarea comunistă, poetul își construiește propria ”temniță” în care se apără de virusul mediocrității, de pandemia politicii devastatoare, ținând totuși vie creația și valoarea ei autentică, chiar dacă tot mai șubredă și șubrezită de asaltul facilului cotidian. O restriște pe care nici chiar Friedrich Hölderlin poate că nu o bănuia în vremea-i ("La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală?"). Și vorbim despre Hölderlin care trăise în timpul gloriei lui Goethe, în timpul miraculos al lui Beethoven. Poate că astăzi, deși anacronic, ni se potrivește și mirarea lui Rimbaud: "La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?"
Poezia ca stare de grație. Poezia drept pavăză sufletului în vremuri de restriște. Poezia ca stare de spirit, meditație, rugăciune.
De Ziua Internațională a Poeziei, am invitat poeții botoșăneni să exprime un gând, un mesaj, un îndemn către creatori. Au răspuns provocării poeți din generații diferite: Gellu Dorian, Cristina Șoptelea, Vasile Iftime, Dumitru Ignat, Theodor Damian, Petruț Pârvescu, Remus Octavian Câmpean, Mihaela Arhip, Cristian Negrii, Marius Irimia, Alexandru D. Funduianu, Mircea Oprea.
.jpg)
Sunt douăzeci şi doi de ani de când omenirea (sau ştiu şi eu, cineva anume acolo pe la UNESCO) s-a gândit să consacre o zi pe an sărbătoririi Poeziei. De fapt o zi consacrată promovării poeziei. Puţin! Poezia se promovează zilnic, nu o dată pe an. Dar chiar şi aşa, ea rămâne la fel de ignorată de marea masă de cititori, fiind doar o formă de comunicare pentru cei ce cred în ea, aşa cum cred în felia de pâine sau paharul cu vin toţi muritorii.
La noi, încă din 1990, la Iaşi, Lucian Vasiliu, pe când Muzeul Literaturii Române din Iaşi se ocupa de soarta poeziei şi poeţilor, nu ca acum, când se fac doar mici afaceri şi se mai bifează o dată pe an că s-a făcut ceva, a fost iniţiată pentru prima dată „Ziua Poeziei”, pe data de 25 martie, de Bunavestire, zi a unei poete importante din România, Ana Blandiana – gest de preţuire acordat poetului şi poeziei. O dată pe an ne vedeam acolo şi sărbătoream cum se cuvine, pe viu, poezia, poetul. Acum acolo bate vântul prostiei şi restriştii, care-l amplifică!
Nu e rău deloc că acum, din 1999, este o zi internaţională a Poeziei. Fiecare zi a anului este consacrată unui eveniment, unei fapte etc., încât nu văd de ce nu i-ar fi fost consacrată şi Poeziei o zi. Noi, poeţii, o sărbătorim zilnic, fie scriind-o, fie citind-o, ori, când e cazul, îi premiem pe cei mai buni dintre noi, adăugând un plus de amprentă identității noastre prin limba pe care ne străduim să o păstrăm vie şi să o scriem şi să o vorbim bine.
Botoşanii, nu numai din cauza acestei pandemii care ne ia val după val (dar vorba Poetului, „ce e val ca valul trece”!), ci din cauza unor diriguitori vremelnici, de ceva timp încoace, i-au scos pe poeţii botoşăneni, dar şi pe cei din ţară, de pe lista lor de activităţi. Noroc că mai există la Memorialul Ipoteşti cineva care-şi mai aduce aminte de ei şi-i mai scoate, chiar şi aşa, virtual, în lume.
Şi aşa cum a spus un mare poet nedreptăţit în posteritatea lui, Ioanid Romanescu, spun şi eu: „Trăiască Poezia şi marii visători!”.
Poete ești mereu la un poem față de moarte
poți omologa singurătatea
marchează-ți teritoriul
și lasă cu testament cochilia rândunelelor
te-ai săturat să urmezi exemplul păsărilor și să nu zbori
sub streașină aeroport pentru îngeri
se duc în țările calde și nu se mai întorc
păianjenii țes pânză îndoliată
sub grinzi
ai suprapus pietrele
și fericirea a rămas pe dinafară
cine să te îmbrățișeze
crucile fac echilibristică într-un picior
după ultima acrobație te-ai șters cu un ștergar alb
și singurătatea a rămas imprimată pe ambele părți
și singurătatea își exfoliază umbrele
poete ți-au zburat cuvintele din cărți
și ai rămas gol
(rugăciunea nu acoperă inima)
frigul acesta imaculat
este mai abitir decât gerul bobotezei
porți în picioare o pereche de ghete uzate
și ești fericit de parcă te-a potcovit Dumnezeu
ai fi putut să scrii poeme pentru oameni desculți
și s-ar fi înmulțit fierăriile
fabricile de caiele
dragostea se caută în talpă
când în semnele palmelor a crescut iarbă
și nu se mai poate citi
nu toate pietrele promit ferestre
poete
soarele se împarte după nevoi
învață de la melc cum este să-ți umpli casa
lumina se face spirală și se bucură
ieși din oglindă și umblă
există și pentru tine un loc în care Dumnezeu scapără cremene
(noapte este când bați și nu ți se deschide)
Poezia e ca pustia; este arderea; că să scrii poezie trebuie să arzi ca Maria Egipteanca;
Este rugul aprins ce arde fără mistuire; tu aduni vreascurile, focul vine de sus.
La masa tăcerii toate semnele lumii adunate
Numai cuvântul lipsea pretutindeni!
21 martie, o zi obișnuită. Dar o zi în care trebuie să sărbătorim Poezia, în toate formele ei. Știi, mă gândeam la oamenii obișnuiți, la câți dintre ei știu că poezia poate schimba lumea.
Este o perioadă grea pentru noi toți, o perioadă în care frica și apropierea palpabilă a morții schimbă radical felul în care ne simțim, felul în care vorbim și visăm.
Știu că poezia este ultimul lucru la care se poate gândi cineva în astfel de clipe. Știu că oamenii percep poezia ca un text cu un cifru de neînțeles, scris de necunoscuți văzuți pe repede înainte prin manuale ... și cam atât.
Ceea ce nu știu este modul în care am putea aduce poezia în case, am putea face din poezie insula pe care să ne regăsim cu toții, am putea să luăm poezia și să o așezăm pe inimă, să o lăsăm să prindă rădăcini acolo, să crească în noi, să-i auzim bătăile – ca unei alte inimi.
Pentru că poezia există și ne însoțește în fiecare zi. Ca o atingere de aer, ca o felie de pâine, poezia este un gând către cineva pe care-l privești în ochi și-i spui ”cât mi-e de dor de tine”.
Îmi doresc ca poezia să fie prezentă în fiecare zi cu noi, nu doar la mare sărbătoare. E Cenușăreasa artelor, nu credeți? A fost luată și pusă la colț, confiscată de găștile mai-marilor zilei, se vorbește despre poezie în discursuri sforăitoare, la zile mari.... Și asta nu ne face cinste.
Dar mai e vreme să punem lucrurile la punct și poezia pe locul pe care-l merită.
Poezia asta hulită, neînțeleasă, scrisă pe genunchi, poezia tristă și poezia filozofică, poezia de dragoste și poezia de moarte. Pentru că fără poezie nu suntem oameni, pentru că fără poezie pustiul va acoperi lumea.
.jpg)
Astăzi, mai mult ca niciodată uimit, mai bântuit de incertitudini ca oricând,
astăzi, mai cu seamă, printre atâta Lume de nerecunoscut, netămăduită
m-aș strecura acoperit numai cu liniștea „mirării că sunt”,
singura mea mână ce încă-mi simte pieptul ridicându-se, lovindu-se, amestecându-se;
m-aș așeza pe băncuță la poartă,
și cu neasemuită, înfrigurată luptă
m-aș încumeta să opresc trecătorii pe rând, rând pe rând să le spun
„ce bine că ești!”, „ce bine că ești!”, ce „minune că ești!”.
Pentru tine sunt doar o întâmplare pe drum, o întâmplare că sunt.
Gândește-te, cum ai viețui în trecutul de azi, de n-ai putea „mult mai curând” spera la prezentul de mâine.
„Mult mai înalt”. Câtă incertitudine!
„Nimic mai actual, de fapt, decât viitorul”, iar poezia, ce uimire, singurul sprijin...
În zi de sărbătoare a Poeziei, le doresc tuturor celor născuţi sub zodia cuvântului să fie demni de talantul care li s-a dat.
Când Dumnezeu a vrut să scrie poezie,
s-a aplecat asupra foii albe,
a oftat
şi timpul a-nceput să curgă
măsurat
de gesturile Lui,
dar după ultimul retuş
El s-a-ncruntat,
uimit,
căci de pe foaia albă,
de-acolo de-unde ar fi trebuit să îl privească
poezia,
îl privea un Om
îngenuncheat
care-ncerca să se ridice...
Omul acela a reuşit să se ridice şi să înţeleagă că el este poezia lui Dumnezeu. De aceea, are menirea de a filtra realitatea prin prisma propriei sensibilităţi şi de a o reda cititorului în esenţa ei.
Tuturor celor cărora Dumnezeu le-a dat puterea şi harul de a mânui cuvântul le doresc, mai ales în vremuri de restrişte, ca cele de acum, să fie verticali când făuresc şi populează lumi, când ridică altare sau dărâmă cetăţi, când luptă, iubesc, urăsc sau cred, fără a cădea în capcana niciunei alte puteri, fie ea politică, economică sau de altă natură.
Pentru că Scriitorul este cronicarul lui Dumnezeu, ascultă, vede şi (tran)scrie despre întâlnirile Lui cu omul. Şi nimic nu poate fi mai greu şi mai frumos.
Nu știu să spun cuvinte despre poezie,
dar simt că viața ar pierde (mult!) din farmec fără.
Salut, visătorilor!...
… în aceeaşi iarnă bolnavă de nesfârşit, după echinocțiul primăverii de ieri, am deschis fila de calendar la obligaţiile zilei de azi şi câte-or mai fi: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; /Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, /Ochii mei înălţam visători la steaua /Singurătăţii. (Mihai Eminescu)
Cred că poezia e o modalitate de cunoaștere a realității la fel de subtilă, poate chiar mai subtilă, decât sunt, să zicem, matematica sau fizica. Și am observat că oamenii care au o cultură poetică reușesc să se raporteze la realitate într-un mod mai puțin mecanic, mai empatic, mai creativ și mai cu sufletul așezat la vedere decât dacă nu ar avea-o.
Pentru că atunci când simți valoarea de adevăr a unui vers sau a unei poezii așa cum înțelegi în valoarea de adevăr a unei afirmații de genul „într-un triunghi dreptunghic suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul catetelor”, înseamnă că, deja, aria ta de cunoaștere a lumii a început să se rotunjească, să se facă nu doar cu mintea, ci și cu sufletul. Ceea ce nu e puțin lucru într-o lume tot mai grăbită, tot mai angoasată și plină până la refuz de struțo-cămilele prostului gust.
De aceea, dacă nu în fiecare zi, măcar azi, de ziua aceasta dedicată ei, ar trebui să citim o poezie bună (iar o poezie bună este aceea pe care sufletul o simte cu aceeași ușurință cu care mintea înțelege o afirmație de genul „într-un triunghi dreptunghic suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul catetelor”) și să sperăm că de mâine lumea va fi mai bună, mai acătărea, mai cu rost, cu oameni mai sensibili și cu poezii bune. Cu multe poezii bune.
Nu cred că aș avea sau că mi-aș permite acum vreun mesaj deosebit pentru creatori. De altfel, ce înseamnă Ziua Internațională a Poeziei?
Aș încerca să unesc caracterul formal al unei asemenea zile cu... poezia. Lucru dificil, deoarece poezia nu are nevoie de o zi prestabilită, decât eventual într-un sens (neo)clasic, o zi ca o bornă, ca un stâlp al amintirii, un prilej al reconectării. Le urez creatorilor de poezie ceea ce îmi doresc și mie: timp, putere, inspirație!
Ca orice altceva din cuprinsul Artei, există atâta creație câți creatori o înfăptuiesc. Așadar, o zi a Poeziei este un chip de a-i elogia pe poeți. E o idee curentă aceea ca vremuri precum cele de față sunt potrivnice poeziei.
Dar, pentru poet, timpul neprielnic e acela în care, din motive adesea nebănuite, puterea sa creatoare pare să nu rodească cum ar fi de așteptat. Prin urmare, să luăm aminte la metafizica poetului și, mai ales, să nu ne închipuim un Mâine fără poezie!
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
