Mai sus de Săveni, pe apa Başeului, în comuna Ştiubeni, judeţul Botoşani este o casă aproape pătrată. Cu verandă de jur împrejur şi scară de piatră la intrare.
Zice lumea că acolo a fost pe vremuri conacul unei femei care avea o comoară.
- Nu ştiu cum s-a făcut, povestea o bătrână din sat, că pe pământurile Ştiubienilor a ajuns stăpână Adeluţa, fata boierului Paşcanu din Târgul Iaşilor şi văduva unuia din neamul Kogălnicenilor. Acolo, în târg, şedea ea mai tot timpul.
Era frumoasă, ascuţită la minte şi învăţată. Dar mai ales bogată. Avea moşii întinse de nu le mai ştia hotarele. Însă dragostea ei cea mai mare giuvaierurile: şiraguri de perle şi diamante, cercei, inele brăţări şi diamante. Cine era la ananghie venea la cucoana Adeluţa şi repede îşi desfăcea marfa. Cumpărase chiar nemaipomenitele podoabe ale domniţei Ralu, fiica lui Şuţu, că cine n-a auzit de dânsa? Mai tot ce scotea de pe moşii schimba în aur şi pietre scumpe. Le ţinea într-o lădiţă bine ascunsă.
Coniţa se purta cu rochii lungi, albastre, care se potriveau de minune cu faţa ei albă, fără alte găteli decât un şirag de mărgele roşii ce le avea în dar de la bărbatul ei. Toată ziua se plimba prin casă şi prin curte, cu o carte în mână. Deseori se oprea într-un loc şi rămânea aşa ceasuri întregi, cu ochii pierduţi pe şirul slovelor. Noaptea, însă, când toţi plecau să se culce, dânsa zăvora uşa odăii, scotea lădiţa şi se împodobea privindu-se în oglindă.
Într-o seară, o femeie de etnie romă ce-i era slujnică de-aproape, curioasă, s-a uitat pe gaura cheii şi-a zărit minunăţiile. Auru-i ochiul dracului! Te prinde, te munceşte şi te face din om neom. Aşa şi cu slujnica. S-a sfătuit cu bărbatul ei şi-au hotărât s-o prade.
Cică bărbatul de etnie romă avea o copilă de la femeia dintâi, pe care Adeluţa o înzestrase cu rochiile ei vechi. Şi când se sfătuia cu soţia, noaptea prin întuneric, fata s-a trezit şi a tras cu urechea.
A doua zi, ţigăncuşa i-a ţinut calea stăpânei şi nu s-a lăsat până ce nu i-a ghicit în ghioc:
- Mare nenorocire se pune la cale împotriva coniţei mele. Un om de ghindă cu o femeie de cruce se sfătuiesc ca la vreme de noapte s-o prade de tot ce are mai scump pe lume. Ceva ca soarele şi curcubeul se arată. Pare să fie nestemate: cercei, inele şi mărgele…, într-o lădiţă. Ai despre asta, cumva, la ştire? Dacă-i aşa, apoi pleacă fără zăbavă la drum lung şi îngroapă comoara, să nu ştie nici pasărea. Altfel, grea cumpănă te aşteaptă.
Auzind despre una ca asta, coniţa Adela a înlemnit.
Privind ţigăncuşa în ochii cei negri ca smoala, i-a zis:
- Iţi mulţumesc, copila mea!
Apoi, iute, a dat poruncă să se înhame iute caii la trăsură şi, în goana mare, a plecat la Ştiubeni singură. S-a întors a doua zi dimineaţa. Un ţăran a povestit mai pe urmă că a văzut-o intrând în sat cu trăsura. Dar cât a stat, ce-a făcut şi când a plecat, nu ştia. În noaptea următoare a fost sfârşitul.
Seara, când coniţa a ieşit să se plimbe, slujnica de încredere l-a strecurat pe bărbatul de etnie romă în odaia ei şi l-a ascuns sub pat.
Stăpâna a fost găsită moartă. Ce s-a mai petrecut , nimeni nu ştie, căci fata a fugit cu nişte corturari. Legendele Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei spun că în noaptea omorului, tatăl ei s-a întors acasă doar cu mărgelele pe care le purta la gât. Iar comoara a rămas îngropată pe undeva, la conacul din Ştiubeni.
