1989 a lăsat în urmă și o vorbă celebră, inspirat preluată de cinematografia românească: A fost sau n-a fost? Dacă Timișoara, București, Târgu Mureș și alte orașe ale țării au plătit în vieți omenești libertatea din 1989, chiar 1990, Botoșaniul a trăit o revoluție care a însemnat, la început, mai mult o euforie terminată cu o schimbare de cadre. Însă cei care au participat în acele zile la ceea ce s-a numit Revoluție sunt de acord că un adevăr a existat și că el trebuie luat în seamă: românii, și botoșănenii asemenea, au devenit oameni liberi.

În ciclul După 30 de ani, pe care Botoșăneanul.ro vi l-a oferit în luna decembrie, adăugăm astăzi mărturia unui alt participant la evenimentele acelui timp. O viziune nouă, prezentată diferit, dar care păstrează martori în mersul vremii.

Pentru Dumitru Ivan, ”participarea la eveniment am interpretat-o ca o favoare”. ”Anii au trecut, mulţi dintre cei care au luat parte la evenimente au dispărut rămânând în urmă ceva informaţii, pe care, am şi văzut, unii au încercat să le prezinte favorizându-i. Asta-i lumea!”, spune ziaristul Dumitru Ivan, astăzi directorul Editurii Quadrat Botoşani.

Dumitru Ivan: Remember...

Acel decembrie era nefiresc de călduros. După cîteva cumpărături făcute în piaţa oraşului, familia Ştefan Brădean, tată, mamă şi fiu, se retrăgea să prînzească. Aici, în  judeţul nordic al ţării, lucrurile erau limpezi. Lumea era puţin ingrijorată de ceea ce se petrecea cam de vreo săptămînă în celălalt capăt de ţară. Cîteva ştiri, pînă în amiază, arătau că la Bucureşti furia mulţimii crease probleme…
Deodată însă, din difuzorul aparatului de radio al autoturismului se auzi ceva extraordinar: dictatorul a fugit pur şi simplu. Vocile crainicilor anunţau o victorie, înfrîngerea dictaturii. Se transmiteau ştiri. Interesante. Emoţionante!
Ştefan Brădean stătu cîteva minute în cumpănă, apoi comunică soţiei că pleacă numaidecît la redacţie. Trebuia să se întîmple ceva şi în oraşul acesta atît de liniştit. Veştile venite din Bucureşti nu aveau să-i lase nepăsători pe atîţia din locuitorii municipiului. Se auzise, mai de mult, că la Întreprinderea Electro-tehnică intraseră într-o grevă mută cîteva secţii; la „Textila“, muncitoarele unui schimb de la filatură ameninţaseră că nu vor părăsi hala de producţie decît în momentul cînd avea să li se spună că vor fi asigurate materiile prime pentru zilele următoare. Chiar dacă trebuia adusă din rezervele statului!
Pentru orice eventualitate, îşi asigură maşina în garaj şi porni agale, itinerînd prin strada Victoriei şi mai apoi prin Bulevardul Mărăşeşti.
Cînd ajunse aproape de Calea Naţională, văzu  mai multe coloane mărşăluind spre centru. Se vedea, erau oameni din zona industrială. Ocupau tot sensul de mers, pe trei benzi. Troleibuzele nu mai circulau. Oamenii de pe stradă îi priveau  făcîndu-le semne de simpatie. Cei mai mulţi intrau în coloane, alături de cunoştinţe, de prieteni sau colegi. Ştefan descoperi în prima coloană pe cîţiva dintre oamenii pe care-i cunoştea. Erau de la uzina ce producea piese de schimb pentru industria uşoară.
 - Hai cu noi, reportere! - îi făcu din mînă maistrul Costică Bahmătă.  
 - Lasă-l, bă, că nu-i dă voie partidul să scrie despre chestii d-astea! - îl temperă un alt maistru, de la matriţerie.  
 - Merg cu voi! Nu vedeţi că ne schimbăm cu totul? Asta-i revoluţie, băieţi, ţineţi-vă bine!
Din masa celor aflaţi în coloane, se scandau îndemnuri la acţiuni energice, menite să-i înlăture pe cei care pînă atunci nu le cereau altceva decît numai muncă şi ataşament fără margini faţă de cel mai iubit fiu al poporului. Era momentul să arate că ei, cei care nu crîcneau o vorbă pînă acum, se manifestă liber.
De pe Bulevardul Mihai Eminescu, alte coloane veneau, confluenţa fiind acolo, în Piaţa Primăriei şi a Teatrului.
În marea de oameni care umplea treptat spaţiul dintre instituţiile judeţene începură să apară tot mai multe steaguri tricolore din care fusese decupată stema socialistă. Cîteva lozinci, scrise în grabă, erau purtate în primele rînduri: „Trăiască Libertatea!”, „Popor român, eşti, din nou, liber!”, „În ţara lui Eminescu, Iorga, Enescu şi Luchian se cîntă imnul libertăţii!”
Uralele şi scandările înviorau rîndurile celor ce mărşăluiau. Curînd, piaţa avea să devină neîncăpătoare.
Ştefan Brădean întîlnise pe mulţi dintre cei care îi fuseseră interlocutori de-a lungul anilor – muncitori, maiştri, ingineri. Se salutară manifestîndu-şi bucuria, cu toţii. Fiecare minut care urma avea să aibă o însemnătate deosebită: erau primii paşi spre altceva. Oamenii se îndepărtau de zilele acelui trecut apropiat, cînd trebuiau să-şi cenzureze gîndurile, vorbele şi să se abţină de la orice gest care ar fi însemnat încălcarea unor reguli rigide. Abandonau acel comportament prestabilit, cînd li se impunea să aplaude la comandă, cînd erau obligaţi să aducă, cu nemiluita, laude unui cuplu nesuferit. Toate îngrădirile căzuseră. Erau de-acum de domeniul trecutului.
De cîteva zile, cei din Palatul Comitetului judeţean erau în mare fierbere. Activiştii, începînd de la prim-secretara-pensionară, care fusese plantată aici la indicaţia tovarăşei, şi terminînd cu ultimul şefuleţ de birou sau de sector, participaseră la două teleconferinţe. Preşedintele, cu glasu-i răguşit şi obosit, le ceruse să apere „totul”.
De fapt, în zonă, nimeni nu părea să fie interesat să atace vreo cooperativă agricolă sau vreo întreprindere industrială. Febra organizatorică însă trebuia să fie la tensiune înaltă. De bază rămîneau tot cei vechi. Fostul „organizatoric”, celebru pentru privirea sa, veni în sprijinul tovarăşei nou-numite, se formară echipele care trebuiau să plece în judeţ. Cîte patru oameni care reprezentau comitetul judeţean ocupară loc în mai multe autoturisme ce demarară odată cu lăsarea întunericului. Un membru al biroului comitetului judeţean era însoţit de un activist, de un ofiţer de miliţie şi de un altul de la statul major al gărzilor patriotice.
Echipajul din care făcea parte Dan Mîndru avea traseul către aşezările din zona Prutului – graniţa cu Uniunea. Activele comunale de partid aproape că au rămas surprinse de grija comitetului judeţean pentru avutul personal al cetăţenilor, pentru cel obştesc, care, chipurile, ar fi fost expuse acţiunilor unor răuvoitori ce puteau fi chiar dincolo de linia de frontieră. Oricum, semnalul de alarmă dat de echipa special trimisă de la judeţ era tradus de mulţi ca o frică, nelocalizată încă, dar care agitase în mare măsură aparatul de partid.
După ceasuri de punere în gardă şi de instruire pentru a se acţiona, în caz de nevoie, „numai aşa”, în zorii zilei echipele depuneau scurte informări la ofiţerul de serviciu de la cabinetul primului secretar. Probleme deosebite nu erau, drept care tovarăşa prim nu mai fusese deranjată.
 Sus, la etajul doi, Ion Cămăraşu îşi începuse ziua puţin agitat. Soţia sa se afla la Bucureşti, în spital. Evenimentele se precipitau. Informaţiile pe care le obţinuse la prima oră a dimineţii de la colegii săi din Comitetul Central nu erau optimiste. O secretară de cabinet îi aruncase o vorbă în doi peri: „Mata n-ai auzit ce spune Europa Liberă?!” Aşa era: ştirile difuzate de acolo nu păreau încurajatoare. El predase „organizatoricul”, dar îşi mai făcea ziua prin birourile foştilor colaboratori. Intră la „speciale”:
- Mîndrule, ai auzit ce-au zis aseară la „Europa”?  
 - Nu mă interesează, şefule, ce eu ascult posturile care fac propagandă împotriva noastră?  
 - Hai, mă, ce fel de şef la „speciale” eşti tu dacă nu asculţi ce se comentează despre noi?  
 - Nu mă privesc treburile astea. Mai degrabă vă invit la o cafea şi-om vedea noi în zaţul ceştii ce ne e scris! – o dădu Mîndru pe glumă, nevrînd să pozeze în neştiutor, în faţa lui Cămăraşu.  
Către prînz, nea Ionică deschise agitat uşa:  
- Mă, s-a-mpuşcat Milea, aţi aflat?  
Fănică Ripiceac, „omul de la colegiu”, îşi  persiflă  fostul şef:
- Am aflat. De ce crezi mata că ţinem aici în birou frumuseţea aceasta de aparat? Dane, nu ţi se pare că tovarăşul Ionică vine cu veşti învechite?
- Voi rîdeţi, da-i groasă rău. Mîndrule, bagă, domnule, un telefon la ăia de la armată, ce naiba, doar sînt, într-un fel, subalternii tăi! Întreabă-i, au amănunte în legătură cu Milea?  
- Iniţiativă tardivă, nea Ionică! Am încercat, dar telefonul lor nu mai primeşte nici un apel.  
 La orele amiezii, cînd posturile de radio anunţau fuga cuplului prezidenţial, starea de nelinişte din sediu crescu. La prim-secretară în cabinet, cîţiva dintre apropiaţi urmăreau transmisia postului TV. La etajul doi, singurul televizor cu imagine color era instalat în biroul secretarei-dactilografe. Acolo se afla secretarul cu propaganda, un ziarist „pur-sînge”, care nu voia să împărtăşească emoţiile tovarăşei prim’, după  care năvăliseră cam toţi cei de pe palier.
- Dane, tu mai trage cu ochiul pe geam şi spune-ne ce se petrece în piaţă – hotărî secretarul Mocăniţă, aflat în fotoliu.
Atmosfera din micul birou era de etuvă. Protagoniştii din studioul de la Bucureşti se mişcau anevoie: nu prea ştiau ce să spună şi mai cu seamă ce să facă. Era o stare de confuzie. Imaginile filmate în interior sau cele „prinse“ în direct erau urmărite cu interes.
- Avem musafiri! - anunţă solemn Dan Mîndru.
Cîţiva dintre cei care se repeziră la fereastra încăperii văzură un grup de tineri care se afla în mijlocul pieţei. Pe pancarta albă purtată de manifestanţi era scris cu litere mari: „Vrem libertate!”  
 - Băieţi, fiecare în biroul lui! Va trebui să fim gazde civilizate – făcu Mocăniţă, ridicîndu-se şi părăsind biroul.  
Curînd, în spaţiul pieţei centrale a municipiului numărul manifestanţilor spori. Din mai multe direcţii soseau coloane de muncitori purtînd steaguri tricolore din care fusese decupată stema.  
În uşa biroului în care se afla Dan Mîndru se auzi un ciocănit.  
 - Poftiţi! – spuse acesta, ridicîndu-se în acelaşi timp din scaunul pe care se afla.    
- Bună ziua! Mă numesc Radu Harasim şi v-aş ruga să-mi permiteţi să dau un telefon domnului profesor Atudoroaie.
 - Bineînţeles! Aveţi cartea de telefon. Formaţi mai întîi zero, ca să obţineţi tonul de oraş.    
După circa o jumătate de oră, holurile comitetului judeţean erau pline de persoane  străine. Unii dintre cei care pătrunseseră se interesau cum pot ajunge pe acoperiş, alţii doreau să obţină legătura telefonică la Bucureşti, un grup dorea să realizeze o instalaţie de amplificare în balconul palatului, acolo unde, de obicei, cuvînta dictatorul, cînd făcea o vizită în judeţ.  
 Biroul lui Dan Mîndru deveni curînd un veritabil loc de refugiu. Speriate, secretarele de pe palier, activista de la evidenţa de partid, cea de la comisia de industrie şi cea de la agrară se înghesuiseră stînd pe scaune sau rezemînd pereţii, scîncind cu spaima întipărită pe chipurile lor devenite albastre în umbra sfîrşitului de zi.  
- Tovarăşe Dan  Mîndru, stăm aici cu dumneavoastră. Altfel, ne e frică. De fapt nici nu ştim: trebuie să mai stăm, sau plecăm acasă? Dar mîine ce vom face?
- Bă Dane, făcu Fănică Ripiceac, în viaţa ta n-ai fost căutat de atîtea femei ca astăzi! Notează succesul!  
 - Stiţi ce e? – făcu şeful de la „speciale” – ieşim aşa: doi cîte doi, iar mîine vedem noi!  
Încuiară fişetele şi uşa biroului, ieşind, pe rînd, prin uşa din faţă, ca şi cum ar fost şi ei în trecere pe acolo. Întîlniră  chiar cunoştinţe în rîndul celor care împresuraseră palatul. Se salutară pe un ton neutru, după care cei doi – Mîndru şi Ripiceac – se postară pentru scurt timp în rîndul sutelor de gură-cască, ce urmăreau acţiunile revoluţionarilor. Cei care ajunseseră pe acoperişul sediului judeţean aruncaseră lozinca scrisă cu litere metalice care proslăvea numele dictatorului. Fiarele contorsionate alcătuiră un veritabil suport pentru rugul ce se încingea din „opirili” scoase din rafturile bibliotecii aflate la parterul clădirii. În altă parte ardeau steagurile roşii şi portretele „conducătorilor iubiţi”.
Din balconul Teatrului de Stat vorbitorii acuzau „epoca” şi-şi manifestau încrederea în soarta poporului şi a ţării scăpate de conducerea totalitară. În balconul judeţenei de partid se făceau probele unei instalaţii de amplificare puternice. Printre figurile necunoscute pătrunse în sediu se putea distinge prezenţa celor trei secretari - Paşcanu, Tismăneanu şi Mocăniţă, care se străduiau să fie de folos şi să nu supere cu nimic pe reprezentanţii mulţimii care, din cînd în cînd, izbucnea în urale puternice. Din balcoanele blocurilor din jur, de pe acoperişuri sau de la geamuri, întreaga manifestare era urmărită cu interes.  
- Dane, hai să mergem undeva de unde putem vedea totul, fără să fim deranjaţi sau să avem vreo teamă – propuse tovarăşul Fănică, vicepreşedintele colegiului judeţean de partid, aflat în plină demolare în acele momente.
Cînd liftul ajunse la etajul şase, iar în uşa apartamentului apăru Gelu, nepotul lui Fănică, cei doi activişti se simţiră în deplină siguranţă. Prin perdea, puteau privi la tot ceea ce se întîmpla în faţa comitetului judeţean, puteau auzi scandările, uralele sau cîntecul ad-hoc al unor tineri care, încolonaţi, mărşăluiau prin piaţă:

                      Ole, ole, ole, ole,  
                      Dictatorul nu mai e!

Sediul redacţiei ziarului judeţean, puternic iluminat, cunoştea o animaţie deosebită. „Ziarul” editat de comitetul judeţean şi consiliul popular judeţean, era de fapt un săptămînal, tabloid în opt pagini. Cu doar o zi în urmă, apăruse combativ, cu luări de atitudine faţă de „elementele turbulente”, cîţiva pioni importanţi – secretari de partid, preşedinţi de c.a.p., conducători de sindicate sau simpli muncitori „înfierînd” actele „reprobabile” petrecute în celălalt capăt de ţară. Evident, totul părea spontan, dar era orchestrat de la centru, se făcuse la comandă, aşa cum se obişnuia în presa românească. În seara aceasta însă, în redacţie era o cu totul altă atmosferă. Mai întîi, intervenise o schimbare în titlul publicaţiei, care de data aceasta se adresa poporului. Deocamdată, timpul nu permitea decît editarea unei foi volante. Dar era un început!

În biroul redactorului şef era  un permanent du-te-vino: băieţii aduceau propuneri – secretarul de redacţie, cu macheta, ceilalţi, cu subiectele cele mai calde, care să meargă la cititori, informaţii de ultimă oră – din judeţ şi din ţară. Aşezat în scaunul său, George Paltin abia mai prididea să facă faţă acestui adevărat asalt. Revenise de curînd în fruntea redacţiei, după ce mai mulţi ani ocupase funcţia de diriguitor al culturii din judeţ. Ca de obicei, pusese mult suflet în desfăşurarea activităţii pe acest tărîm, simţise oboseala şi le ceruse celor în drept să revină la locul din care plecase atunci cînd s-a hotărît promovarea sa. În acea seară, era într-o dispoziţie deosebită, se îmbrăţişase cu toţi colegii pe care îi întîlnise după întoarcerea din piaţa centrală. În cîteva cuvinte schimbate cu profesorul Calcan, cel aflat în fruntea organismului provizoriu nou-instituit, se hotărîse editarea în regim de urgenţă a unui ziar, urmînd ca ulterior să se stabilească detaliile şi perspectivele.

- Dragă Horea, îi spuse George Paltin secretarului de redacţie, care îi prezentase schema publicaţiei ce trebuia redactată în acea seară, nu te mira. Sîntem liberi în cel mai propriu înţeles al cuvîntului. Ai priceput? S-a terminat cu cenzura! Oamenii trebuie să vadă în primul rînd acest lucru. Sînt sigur că vor fi alături de noi. Gata!
Mai ceru cîtorva colaboratori să asigure rubricile stabilite pentru acel număr, atrăgîndu-le atenţia că tipografii aşteaptă cu nerăbdare manuscrisele.
- Bă Fane, pentru tine am ceva deosebit!    
 - Spune, şefu’ – îl îndemnă Ştefan Brădean, strîngîndu-l  într-o bărbătească îmbrăţişare. Sînt numai ochi şi urechi. De altfel, mi-e capul plin de opiniile participanţilor din piaţă, că m-am foit printre ei de la amiază şi pînă acum!  
- Domnule, de data aceasta ai altă misie. Este şi onorabilă, şi grea, şi plină de responsabilitate, şi, poate, chiar periculoasă.  
- Gicule, mă duc cu pixul sau cu mitraliera?
- Ai să vezi că am dreptate!
 - Dar spune, omule, odată! Nu mă mai fierbe atîta!
 - Ascultă-mă cu atenţie: după ce predai manuscrisul cu partea ta  de reportaj din piaţă, îţi iei reportofonul, acest „Grundig” cu care am mai făcut noi şi alte minuni, şi te duci să-l „spovedeşti” pe „Prinţ” ! Am acceptul lui şi al şefilor săi. Trebuie să acţionăm rapid. Acum ei sînt neutralizaţi. Mîine, cine ştie ce ordine le mai vin. Oricum, tu te cunoşti şi cu el, şi cu cei de acolo, încît nu-ţi va fi foarte greu să pătrunzi în bîrlogul lor. Fane, dar nu uita: toate amănuntele, de cînd şi-aduce aminte şi pînă la zi! Îmi pare rău că nu mă pot duce eu. Dar ai să afli o mulţime de lucruri  care, pînă în urmă cu cîteva ore erau strict secrete. Vreau să citească lumea, în paginile ziarului pe care-l vom edita, toată această mărturisire, pentru ca să ştim ce trebuie să condamnăm, de ce trebuie să cunoaştem adevărul. Acesta este un om care ştie multe. E o întreagă arhivă. Ia-l metodic, stabileşte modul în care veţi proceda. Depune silinţă, omule! Nici nu-ţi  dai seama ce poţi aduce la lumină din catacombele istoriei ultimilor cinzeci de ani! Norocosule, succes!                  

Dumitru Ivan s-a născut la 24 octombrie 1936, în satul Tomești, comuna Gorbăneşti, judeţul Botoşani. A absolvit şcoala primară în satul natal, apoi Şcoala Elementară nr. 2 Băieţi din Botoşani. În 1951 susţine examen de admitere la Liceul Laurian din Botoşani, dar şi la Liceul Militar de Marină din Galaţi, pe cel din urmă absolvindu-l în 1954. Urmează apoi cursurile Academiei Navale Mircea cel Bătrân din Constanţa, Facultatea de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Iaşi, ulterior şi Cursul Postuniversitar de Ziaristică din Bucureşti. Potrivit ”Scriitori și publiciști botoșăneni. Dicționar biobibliografic”, autor Silvia Lazarovici, Editura Agata, Botoșani, 2013, Dumitru Ivan a activat ca pedagog la Liceul ”A.T.Laurian”, apoi este ofiţer în cadrul MAI (1959-1963), iar până în 1968 profesor la Şcoala Generală nr. 1 Botoşani. A fost redactor, şef de secţie, secretar de redacţie, redactor principal la Clopotul (1968-1988), şef al sectorului Probleme speciale la Comitetul Judeţean de Partid Botoşani (iunie 1988-decembrie 1989). După 1990, până în 1996, este angajat ca redactor, secretar de redacţie, redactor-şef adjunct şi redactor-şef la Gazeta de Botoşani. În 1994 devine director la Editura Quadrat, pe care o înfiinţează împreună cu poetul Dumitru Ignat. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi al Societăţii Scriitorilor Botoşăneni Mihai Eminescu din Botoşani.

OPERA: Un catren şi un desen (carte de colorat; Botoşani: Quadrat, 1998), Popas în Valea Miletinului (povestiri şi legende; Botoşani: Quadrat, 2001), Mărturia (roman; Botoşani: Quadrat, 2003), Cuvinte şi … cuvinte: mic dicţionar de sinonime (Botoşani: Quadrat, 2006), Seminţe de timp (proze; Botoşani: Quadrat, 2007), Gînduri despre cărţi (Botoşani: Quadrat, 2010; ed. a 2-a, rev. şi ad., 2011), Porunca lui Neptun (note de călătorie; Botoşani: Quadrat, 2013), Constelaţia Tomeşti (povestiri; Botoşani: Quadrat, 2015), Cu textele pe masă (Botoşani: Quadrat, 2015), Sub aura legendei: Ţara Zimbrului (Botoşani: Quadrat, 2016), De la inimă la inimă: aforisme, gânduri, cugetări, reflecţii... (Botoşani: Quadrat, 2017).
 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: