Deși poate nu ați crede, problema străzilor pline cu gropi datează cel puțin din urmă cu aproape 200 de ani. Încă din acele vremuri, mai marii târgului întâmpinau probleme cu banii pentru repararea ulițelor orașului care în unele zone erau impracticabile. Într-un limbaj care a rămas întipărit în paginile istorice, Artur Gorovei a cuprins în ”Monografia orașului Botoșani” povestiri despre cum erau rezolvate problemele gropile din drumuri cu ajutorul locuitorilor sau a neguțătorilor mai înstăriți.
Chestiunea stradelor a fost totdeauna, în Botoșani, chestiunea care a pus mai mult pe gânduri pe cârmuitorii orașului.
Dacă Botoșanii nu ar fi avut strade așa de rele, nu ar fi ieșit la iveală hrisovul din 1820 al prințului Mihai Șuțu, care poate fi socotit, cu drept cuvânt, ca prototipul organizației noastre comunale.
La înființarea eforielor (n.r. nume dat unor instituții administrative de utilitate publică sau social-culturală din trecut), după regulamentul organic, s-a pus multă râvnă pentru îmbunătățirea stradelor și fiindcă veniturile târgului nu erau îndestulătoare pentru mulțimea cheltuielilor cerute, Sfatul orășenesc a făcut apel la negustorii mai cuprinși, ca să contribuie și ei la înfrumusețarea și la nevoile orașului.
Cum se întâmplă de obicei, apelul acesta nu a avut mult răsunet în inimile negustorilor și numai doi dintre ei s-au lăsat influențați: chir Iani Vasiliu a dăruit târgului o tulumbă, cu tot tacâmul ei pe care a adus-o de la Brașov, iar Hristea Matasariu a adus șapte coșuri de piatră, pe a sa cheltuială, pentru astuparea ”batacurilor”, adică a gropilor cu glod de pe ulițele târgului.
Batacurile acestea erau o mare nenorocire. Pentru astuparea lor, Eforia încheie, pe 22 aprilie 1832 următorul contract:
”Adică eu, Sachilariu preot Gheorghe și cu Diaconul Iordache din satul Vorniceni, încredințăm prin acest zapis al nostru, ce-l dăm la cinstitul Sfat a orașului Botoșani, precum să fie știut că ne-am alcătuit cu îndatorire ca din satul Vorniceni să avem a scoate 30 de care cu doi boi și a duce moloz de câte două ori pe zi de la satul Cucorăni, de pe moșia domniei sale Hatmanului Manu și a astupa batacurile pe unde ne va arăta rânduitul din partea cinstitului Sfat; însă carele avel a le încărca bine, cu vade de o lună de zile și cinstit Sfat are a ne da de fiștecare car pentru 31 de zile lucrătoare, câte 90 de lei, care acum înainte am primit 600 de lei. „
2 aprilie 1832
Încă din anul 1830 târgoveții din Botoșani cumpăraseră de la Hatmanul Teodorache Sturza, un loc din târg cu 140 de galbeni, în interesul deschiderii unul drum care să iasă în drumul pieței târgului, pentru orice întâmplare, ”ferească Dumnezeu și de foc” și la 15 mai 1832 cu voința obștei s-a vândut acel loc cu 120 de galbeni neguțitorului Nazarie Armanul, rămânând și drumul deschis.
La 27 iulie 1833 Eforia face cunoscut Departamentului că o samă de drumuri s-au stricat cu totul, dar găsindu-se niște moloz de la o Biserică armenească ce s-a risipit, Eforia a și tocmit vreo zece cară cu boi, cu oamenii lor, pe 15 zile, câte 4 lei pe zi, ca să care acel moloz, spre astuparea batacurilor și meremetesirea drumurilor.
De asemenea, Eforia a găsit un meșter cu salahorii lui ca să pietruiască pliațurile cu piatra ce o are adunată încă din anul trecut și cere învoirea Departamentului.
În anul 1834 văzând Eforia că toate eforturile de astupare a batacurilor sunt zadarnice, cu toată nespusa cheltuială ce se face cu salahorii și cu carăle pentru căratul molozului, cere Departamentului să mijlocească la Domn să hărăzească o milă asupra acestui târg ca 100 de locuitori din prisosul catagrafiei să fie întrebuințați pentru facerea ulițelor și alte înfrumusețări ale târgului. La această cerere, Departamentul răspunde că asemenea hrisoave, prin regulamentul organic s-au desființat cu totul.
Pe vremea aceea se făcuse în Botoșani și o stradă pavată cu lemn ”uliță podită” care în scurtă vreme s-a stricat și Eforia a adresat Departamentului un raport.
”Eforia în feluri de chipuri și publicații s-a sârguit de a tocmi oameni, de a căra piatră în pardosirea ulițelor din oraș și asemenea oameni din pricina secetei urmată nu s-au putut găsi, mai mult decât un coș de piatră s-a plătit a-l căra un preot, Costache din Dracșăni și ulița din piața târgului ce era începută din anul 1833 a rămas în anul acesta nelucrată”
La 12 noiembrie 1834 Eforia cere Departamentului să aprobe finanțarea pentru un pod nou pe unde intră comercianții cu sare, vin, păcură și altele deoarece în vremuri ploioase ”nu se va putea trece deloc”. Ca atare, Departamentul aprobă suma de 350 de lei cerută pentru construcția podului.
CITEȘTE ȘI:
În 1835 Mihalachi Sturza a vizitat Botoșanii și când a văzut cât de proaste sunt ulițele târgului a intervenit asupra interpretărilor din regulamentul organic care abrogase toate hrisoavele domnești cu privire la sarcinile impuse sătenilor pentru lucrul ulițelor în târguri și a dat poruncă Eforiei să găsească un sat ”cărora Eforia să li plătească birul, iar ei să fie îndatoriți a lucra a treia săptămână pe lună în meremetesirea și curățirea drumurilor”.
Deși nu avea bani pentru drumuri Eforia Botoșanilor a făcut o grămadă de cheltuieli cu primirea înaltului oaspete. Printre altele s-au construit trei poduri noi și s-a reparat un al patrulea.
Vizita Înălțimii Sale Domnului Mihail Sturza prin Botoșani nu a rămas fără consecințe. După ce a umblat pe ulițele strâmte și strâmbe, din cauza gardurilor de la casele locuitorilor ”a poroncit Eforiei ca toate acele garduri ce se vor găsi ieșite din linie să se taie și să se lărgească drumurile”.
Locuitorii respectivi nici nu au vrut să audă de mutarea gardurilor astfel încât Departamentul a ordonat Eforiei să îndeplinească poruncile înălțimii sale prin măsuri polițienești ”Iar gardurile să fie alineate atât în țentru cât și la mahalale”.
Străduințele Eforiei de a repara drumurile rămâneau însă fără rezultat. Elocventă este o petiție adresată Isprăvniciei de câțiva locuitori ai târgului : ”În ulița unde ne aflăm locuitori cu casele noastre sunt două batacuri pline cu noroi și apă, unde nu este cu putință a trece trăsuri cu încărcatul nici nu deșertul, măcar a ni se aduce câte un car de lemne și altele, nici măcar pe jos a trece, că în trecutele zile vrând un copil a trece, a dumisale neguțătorului Vasile Gheorghiu pe acea uliță, și ținându-se de zaplaz s-au scăpătat și au căzut într-un batac și de nu s-ar fi întâmplat un om pe acolo de a-l scoate, pentru a se îneca, pentru care noi plecați, ne rugăm cinstitei Isprăvnicii ca să binevoiască a poronci ca acele batacuri să se astupe și a se meremetisi acea uliță”.
Sursa: ”Monografia orașului Botoșani” - Artur Gorovei
O ”stradă” din vremurile noastre:
