Daniel Botezatu este inspector şcolar general adjunct din data de 1 septembrie 2010. Cu toate că iniţial a refuzat preluarea acestui post, într-un final a cedat la insistenţele inspectorului şcolar general Ada Macovei, dar şi a apropiaţilor. Susţine că îi este dor de elevi şi de catedră, dar în acelaşi timp simte o provocare şi pentru activitatea din fruntea Inspectoratului Şcolar Judeţean.
„Am acceptat mai greu propunerea de numire ca inspector şcolar general adjunct”
- Cum v-aţi acomodat în scaunul de inspector general adjunct avînd în vedere că aţi fost cam greu de convins să preluaţi această funcţie, la momentul în care aţi fost propus?
- Nu mi-a fost greu să mă acomodez, cu atât mai mult cu cât sunt inspector şcolar încă din 2002 şi această perioadă de peste opt ani mi-a dat posibilitatea de a mă familiariza cu specificul activităţii din Inspectorat, cu problemele şi provocările acestui gen de activitate. Este drept că am acceptat mai greu propunerea de numire ca inspector şcolar general adjunct, dar hotărâtoare au fost discuţiile cu d-na inspector şcolar general, cu soţia şi încurajările telefonice primite din partea unui bun prieten al meu.
- Vă este dor de elevi, de catedră? Este mare diferenţa dintre munca la Inspectorat şi cea de la catedră, printre copii?
- Îmi este dor de inocenţa, tinereţea şi sinceritatea lor, în comparaţie cu realitatea dură, de multe ori lipsită de sentiment, de care mă izbesc, de multe ori, în activitatea de zi cu zi. Îmi lipsesc dialogurile formale, non-formale şi informale cu elevii, ca să fiu mai explicit cu elevii cărora le sunt profesor, pentru că în rest discut destul de mult cu elevi din întreg judeţul. Este drept, predau şi acum la o clasă, copiii sunt în clasa a XII-a, dar faptul că am doar o oră pe săptămână cu ei şi că ne întâlnim doar în spaţiul şcolii nu îmi permite să reuşesc să mă apropii de ei la fel de mult cum o făceam cu elevii în perioada în care eram profesor la catedră, diriginte şi consilier educativ.

„Va urma, însă, o perioadă foarte grea”
- De cînd ocupaţi această funcţie aţi primit vreo sarcină mai dificilă de la inspectorul şcolar general?
- Da, coordonarea comisiei judeţene pentru trierea dosarelor cadrelor didactice care au aplicat pentru acordarea distincţiilor Gheorghe Lazăr, 1, 2 şi 3, respectiv Premiul de Excelenţă. Am reuşit, tehnic, să duc la îndeplinire activitatea dar, din păcate, lipsa fondurilor a făcut imposibilă acordarea premiilor în bani corespunzătoare acestor distincţii. Va urma, însă, o perioadă foarte grea, în care va trebui să gestionez acordarea gradaţiilor de merit, evaluarea naţională pentru elevii de clasa a VIII-a şi examenul de bacalaureat. Plus alte sarcini, care pot să apară pe parcurs.

- Cum este colaborarea cu colegii din cadrul instituţiei?
- Foarte bună, cel puţin din punctul meu de vedere. Încerc să fiu un şef de instituţie, mă rog, adjunct, apropiat de colegii din mijlocul cărora provin. Sunt conştient că excesul de autoritarism şi comportamentul paternalist nu fac decât să dăuneze climatului din organizaţia noastră. Evit folosirea poziţiilor de forţă, recurg la ele doar în situaţii extreme. Zilnic merg  prin birouri şi discut cu majoritatea colegilor, iar uşa biroului meu este întotdeauna deschisă, şi la propriu, şi la figurat. Încerc să nu-i excedez pe colegi cu şedinţele şi apelez la această formă de întâlnire de lucru doar când este vorba de chestiuni de interes general.

„Funcţia de director mi se pare mai grea decât cea de inspector”

- Din punct de vedere financiar, avînd în vedere responsabilităţile pe care le aveţi prin funcţia pe care o ocupaţi, cum vi se pare remuneraţia lunară de care beneficiaţi?
- Consider că actuala remuneraţie este una justă. Câştig mai mult, dar nu la diferenţă semnificativă, faţă de multe dintre cadrele didactice de la catedră, cu vechime şi grade similare mie, dar mai puţin decât mulţi directori din sistem aflaţi în aceleaşi condiţii precizate. Trebuie să menţionez, însă, că fiecare funcţie are nivelul său de răspundere şi dificultate, cuantificarea lor este destul de dificilă.

Învăţătorul şi profesorul sunt categoriile de cadre didactice care se apropie cel mai mult de esenţa actului de învăţământ, fără domniile lor şi fără elevi nu ar exista nici inspectori şcolari, nici directori. Directorii, la rândul lor, au o funcţie ingrată, am mai afirmat faptul că eu consider că funcţia de director mi se pare mai grea decât cea de inspector. Directorii trebuie să armonizeze poziţia IŞJ cu realităţile şcolii lor şi sunt momente în care acestea nu sunt în armonie. Ca inspector şcolar general adjunct trebuie să fiu interfaţa dintre minister, şcoli, comunitate şi părinţi, să cunosc foarte bine realităţile învăţământului botoşănean şi să acţionez în consecinţă.

- Aţi reuşit să vă îndepliniţi vreunul dintre obiectivele pe care vi le-aţi propus cînd aţi preluat această funcţie? Şi dacă da, îmi puteţi da vreun exemplu?
- Da, am reuşit chiar să realizez mai multe dintre obiectivele pe care mi le-am propus la început de mandat. Astfel, în echipele de inspecţie am cooptat absolut toţi inspectorii şcolari, conştient de faptul că realitatea din birou diferă, de cele mai multe ori, de cea din teren. Am discutat cu toţi colegii inspectori în ceea ce priveşte conduita acestora din timpul inspecţiilor şcolare şi mă bucur că până acum nu s-a înregistrat nici un exces de zel notabil. Am o relaţie principială cu toţi actorii şi beneficiarii actului de învăţământ, dar şi cu dvs., reprezentanţii mass-media. Repet, uşa biroului meu este deschisă tuturor. Chiar şi detractorilor.

„Măsurile de austeritate i-au afectat şi pe elevi, prin familiile lor”

- Vis-a-vis de noua lege a educaţiei, care a intrat în vigoare în 9 februarie, sunt prevederile acestui normativ benefice pentru sistemul educaţional?
- Încep prin a spune că prin 2008 am făcut parte din comisia naţională de educaţie care a lucrat la proiect şi chiar dacă multe dintre prevederile de atunci nu se regăsesc în forma actuală a legii, consider că aceasta este foarte necesară în actualul context din România. Pentru ca acest normativ să-şi facă efectele este nevoie, însă, de perseverenţă şi continuitate în aplicarea sa. Legea educaţiei naţionale, prin aplicarea sa, va armoniza învăţământul din România cu acela din UE, generând o resursă umană care să fie competitivă pe piaţa europeană a muncii. Pentru prima dată în România postdecembristă avem o lege a educaţiei care îşi propune explicit formarea de competenţe cu ajutorul cărora tinerii să fie ajutaţi în inserţia socială şi în dezvoltarea personală, din toate punctele de vedere: cetăţenie activă, recunoaşterea şi promovarea valorilor, interculturalitate, non-discriminare, respectul pentru celălalt. Se încurajează competitivitatea şi valoarea, prin principiul finanţării per elev, este apropiată şi implicată activ comunitatea în actele decizionale ale şcolii, se creează premisele scăderii fenomenului de absenteism şi abandon şcolar. Vor conta, foarte mult, metodologiile care vor operaţionaliza legea, metodologii la care se lucrează, în prezent, în întreaga ţară, de către echipe formate din inspectori şcolar, personal didactic, didactic auxiliar şi nedidactic.

- Măsurile de austeritate care au fost operate în mai multe domenii, printre care şi cel de învăţămînt, afectează activitatea educaţională în opinia dvs.? Sunt, de exemplu, cadre didactice care nu mai lucrează cu aceeaşi determinare cînd văd fluturaşul de salariu?
- Sigur, orice măsură de austeritate afectează, fie şi indirect, în orice ţară, activitatea educaţională. Nu cred, însă, cunoscându-i pe colegii mei din sistem, că această perioadă de privaţiuni modifică semnificativ calitatea actului lor educaţional. Este vorba de responsabilitate, de profesionalism şi de solidaritate pentru că, la urma urmei, măsurile de austeritate i-au afectat şi pe elevi, prin familiile lor.

„Încă vreo 20 de ani, voi petrece în mijlocul elevilor, la catedră”
 - Aş vrea să vă mai întreb, credeţi că România mai poate produce valori prin acele facultăţi private la care are acces absolut orice persoană? Adică, am văzut cazuri în care persoane care nu ştiu de exemplu să lucreze la un PC obţin, o licenţă de studii superioare.
- Într-o bună parte a occidentului european, dar şi peste ocean, cele mai apreciate instituţii de învăţământ superior sunt cele care au finanţare privată. Mai ales in SUA, acestea sunt şi cele care dau, anual, cei mai mulţi dintre laureaţii premiilor Nobel. Prin 2008, preşedintele Comisiei Europene declara, chiar, că europenii ar face mai bine să investească mai puţin în fotbaliştii pe care îi transferă şi mai mult în cercetare. Revenind la întrebarea dvs., suntem încă departe de valoarea facultăţilor particulare din alte părţi. Multe dintre ele sunt constituite pe încrengături familiale de genul tata rector, mama prodecan, fiul şef de lucrări şi nepotul student cu bursă. Nu este normal ca absolvenţi ai unor facultăţi particulare din România să fi finalizat studiile fără a-şi fi văzut la faţă măcar unul dintre profesorii titulari de curs. Este clar că în anii anteriori acreditarea instituţiilor de învăţământ universitar s-a făcut cu prea mare uşurinţă, asta şi cu o complicitate a unor deputaţi şi senatori, ei înşişi cu posturi călduţe în organigrama acestor instituţii. Examenul de titularizare este o grilă de selectare a cadrelor didactice, dar şi în aceste condiţii au pătruns în sistem persoane cu o foarte slabă pregătire. Sper că prevederile noii legi a educaţiei vor stopa afluxul în sistem al cadrelor didactice care îşi adăpostesc slaba pregătire în spatele unor diplome mult prea uşor acordate.

- Pe viitor intenţionaţi să reveniţi printre elevi sau vă tentează mai mult munca de birou la Inspectorat?
- Sunt convins că o bună perioadă de acum încolo, până la vârsta pensionării, adică încă vreo 20 de ani, voi petrece-o în mijlocul elevilor, la catedră. La urma urmei pentru asta m-am pregătit în facultate şi asta este adevărata menire a unui profesor.
Interviu realizat de Gabriela ERDIC