Sfântul Emilian a pătimit pentru credința sa în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), când acesta ridicase prigoană mare împotriva creștinilor. Astfel, cu o nedreaptă poruncă, acel împărat urâtor de Dumnezeu a umplut cetățile Imperiului cu sângele nevinovat al mărturisitorilor lui Hristos, pe care-l vărsa fără cruțare ori remușcări.

Trimițând, deci, diverși conducători sau supraveghetori prin cetăți ca să-i prindă și să-i chinuie pe creștini, a așezat și în cetatea Durostorum (o importantă cetate și oraș roman pe malul drept al Dunării, între cetățile Sucidava și Axiopolis. Astăzi, în apropiere, se află localitatea bulgară Silistra), pe un ighemon nemilos pe care-l chema Capitolin. După ce a adus jertfe idolilor, Capitolin a anunțat porunca împărătească apoi a întrebat de este cineva în cetate care se împotrivește zeilor și mărturisește că este creștin. Cetățenii îl încredințau cu jurământ că nu este în cetatea lor nici un creștin, ci toți cu jertfe îi cinstesc pe zei în toate zilele.

Totuși, în cetate era un creștin, Emilian, rob al unui bărbat bogat și pe când păgânii împreună cu ighemonul cetății se ospătau, acesta, aprinzându-se de râvna cea dumnezeiască, a intrat în capiștea idolească având un ciocan de fier și a sfărâmat toți idolii ce se aflau acolo. Apoi a răsturnat altarul, iar jertfele le-a aruncat și le-a călcat, surpându-le pe toate ca un ostaș viteaz.

Văzând aceasta, dregătorul a poruncit să fie adus la sine cel ce a sfărâmat idolii neînsuflețiți, iar păgânii au adus la el pe un sătean nevinovat, care din întâmplare trecea pe lângă capiștea idolească. Pentru că voiau să-l omoare, Emilian a strigat cu glas mare recunoscând faptul că el a zdrobit idolii și i-a călcat în picioare pe zeii cei fără de suflet. Deci, întrebat fiind care este numele său, asemeni Sfântului Crescent, Sfântul Emilian nu și-a spus numele său, ci a zis: „Creștin sunt!”. Au urmat momente grele pentru el, căci a fost cumplit bătut și umilit, dar pe toate le-a răbdat cu bărbăție pentru Hristos Iisus Mântuitorul. Apoi, dregătorul a poruncit ca Emilian să fie aruncat în foc, dar focul îl înconjura pe sfânt, însă de el nu s-a atins, ci se îndrepta tocmai spre chinuitorii săi. Iar Sfântul Emilian, stând în mijlocul focului, se însemna cu semnul Sfintei Cruci și îl slăvea pe Dumnezeu. Și, rugându-se cu multă credință, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, primește duhul meu”. Acestea zicându-le, s-a așezat pe pământ și a adormit în Domnul, focul fiind stins, iar trupul său fiind neatins de văpaie. După moartea sa, credincioșii au luat trupul Sfântului Emilian, l-au învelit cu pânze curate, l-au uns cu aromate și apoi l-au îngropat cu cinste în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.

Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum este un model de curaj și de răbdare în ispite, turn al creștinătății și biruitor al rătăcirilor păgâne. Răbdând bătăile și toate chinurile din partea păgânilor, în mod minunat „a ars materia înșelăciunii cu durerile sale”, în timp ce, deși în foc se afla, trupul său a rămas neatins de flăcări. De ce? Pentru că, având în sufletul său focul cel dumnezeiesc, de văpaia focului materialnic nu s-a înfricoșat, fiind întărit de harul Duhului Sfânt.

Cântările bisericești îl numesc pe bună dreptate pe Sfântul Mucenic Emilian „luceafăr de dimineață și ostaș neînfricat al lui Hristos”; „nufăr al Dunării curat și preafrumos” ce s-a dăruit pe sine jertfă lui Dumnezeu, „călăuză dreaptă a credinței” și „făclie luminoasă din lumina lui Hristos”, întrucât nici „floarea tinereții, nici amăgirile desfătărilor lumești, nici amenințările cu chinuri nu au slăbit tăria sufletului său”. Pentru aceasta, sufletul său arzător s-a alăturat cetelor mucenicești și oștirilor îngerești, care se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru sufletele noastre, scrie Ziarul Lumina.