Într-o dimineață de 2 martie, o tânără făcea necontenit semnul Crucii, rugându-se pentru cei care rămâneau să poarte mai departe tăvălugul lumii. Din ce în ce mai rar și tot mai timid, până când mâna poposește ca o rugăciune pe marginea patului. Tânăra care se încredința Domnului avea 33 de ani și povestea ei avea să ajungă la noi după mulți ani.
Camelia Răileanu s-a născut la Botoşani pe 24 iunie 1969, de Sânziene, în ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. A absolvit Liceul Pedagogic, apoi a urmat cursurile Facultății de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi. A fost învăţătoare la Şcoala 13 şi profesoară la Şcoala 16 din municipiul Botoșani.
Dar mai presus de toate a fost și rămâne Camelia Răileanu o poetă și o prozatoare de excepție, din păcate nu de ajuns de cunoscută celor de astăzi.
Avea doar 28 de ani când a fost diagnosticată cu tumoare cerebrală, suportând o operație foarte dificilă pe creier. S-a întors acasă cu o hemipareză, următorii trei ani și jumătate ducând o luptă aproape supraomenească pentru a se reface.
Fără să își poată folosi piciorul stâng și mâna stângă, întinsă la orizontală, Camelia Răileanu a scris aproape continuu.
Publică prima carte de poezii în 1998 (”Dimineaţa cercului”, Editura Axa, Botoşani), iar în primăvara anului următor vede lumina tiparului şi cel de-al doilea volum (”Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, Botoşani).
(Lansare de carte Botoșani, 1997)
Avea trei jurnale și lucra la cartea autobiografică, ”Întoarcerea din Iad”. Scrie în caiete din ce în ce mai greu, dar nu se oprește decât atunci când cade în neputință totală. Ultima însemnare a lăsat-o în toamna lui 2001 (8 noiembrie 2001).
Suferința cumplită a durat până în noaptea de 27 spre 28 februarie 2002, când şi-a luat rămas bun de la oamenii dragi făcând fără oprire semnul Crucii.
Pe 2 martie 2002 se ridica la Cer.
Cartea pe care a scris-o pe patul de suferință vedea lumina tiparului abia peste 17 ani, în 2019, la Editura Eikon București: ”Întoarcerea din Iad”.
”Gravitatea situațiilor descrise după operația pe creier, lupta de câțiva ani cu tumora, asumarea bolii ca un drum al patimilor în drumul ei spre Lumină și în vederea câștigării curățeniei în fața lui Dumnezeu, demnitatea suferinței lipsită de orice lamentație sau autocompătimire, dar și calitatea uluitoare a scriiturii, observațiilor și analizelor au transformat imediat lucrarea Cameliei Răileanu într-o carte fundamentală pentru mine, așa cum, dintre cele scrise de autori străini sunt: When Breath Becomes Air a doctorului Paul Kalanithi, Things I’ve Learned from Dying a lui David R. Dow, The Long Goodbye a lui Meghan O'Rourke și The Iceberg: A Memoir a lui Marion Coutts. O așez acum între cărțile cele mai utile și ziditoare care pot fi citite azi, alături de Viețile Sfinților și literatura închisorilor”,
Vianu Mureșan, scriitor și filosof
Înainte de a cădea în propria boală, Camelia Răileanu află – în vara lui 1997 - că fosta ei colegă de liceu (Pedagogic, Botoșani) și de facultate, prietenă dragă, Svetlana Tănasă (Țuca, pentru colegi și prieteni), este bolnavă de cancer.
Boala a apărut pe când Svetlana lucra la o teză de doctorat la Budapesta. Medicii îi confirmă că a fost iradiată şi că mai are câteva luni de trăit. La sfatul Părintelui Justin Pârvu, se retrage la Mănăstirea Petru Vodă.
În aceeași vară, Camelia Răileanu pleacă în Munţii Bucegi. Se întoarce acasă obosită, iar suferinţa se strecoară prin fiecare fibră a trăirii. În septembrie cade pe scări și vestea vine ca un trăsnet: tumoare cerebrală! Avea 28 de ani.
Operaţia din noiembrie, efectuată la microscop de către chirurgul Leon Dănăilă, s-a dovedit a fi una foarte dificilă, din cauza fineţii extraordinare cu care trebuia tratată tumoarea. După operație a rămas cu o hemipareză şi cu o gaură imensă în cap: pentru a controla o eventuală recidivă, medicul nu i-a mai pus la loc oasele cutiei craniene, întinzând doar pielea capului.
Acasă, la Botoșani, află de moartea poetului Horațiu Ioan Lașcu. Poetul murea în 1997, la 33 de ani, pe un pat de spital. Când reuşeşte să se elibereze puţin din hemipareză, Camelia scrie, în ultima zi a anului 1997, o poezie tulburătoare: "Luna noiembrie fu/ luna poeţilor damnaţi./ Horaţiu cel tânăr muri, înălţându-se./ Vestea ajunse la mine când/ omul în alb şoptea/ dezvelindu-mi ţeasta ca pe pântec:/ parc-ar fi Fecioara Maria!/ A doua zi din Iisus/ îmi rămăseseră-n creştet/ doar cununa de spini şi piroanele LUI. Cu toţii îi purtăm crucea,/ Horaţiu, bătrâne". (Crucea poeţilor, 31 decembrie 1997)
(Horațiu Ioan Lașcu)
La Petru Vodă, Svetlana Tănasă se topește în uriașă suferință. Aproape de sfârşit, Svetlana avea să devină mireasă a lui Hristos, cu numele Maica Heruvima. A primit să fie rasoforă și, cu câteva săptămâni înainte de a pleca dintre noi, a fost călugărită de Părintele Justin. A refuzat să ia morfină, pentru a-și șterge prin suferință toate păcatele săvârșite în această lume.
"Urletele ei de durere răsună și astăzi în urechile celor care le-au auzit. Dumnezeu i-a ascultat ultima dorință, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinților Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineața, Maica Muceniță Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocșilor împotriva stăpânitorilor acestui veac", mărturisea Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă.
(Maica Heruvima de la Petru Vodă - Svetlana Tănasă, fostă elevă a Liceului Pedagogic Botoșani)
La Botoșani, Camelia scria și părea că învinge boala. În august 2001, după o cădere, însă, suferă o fractură de bazin şi de atunci, până la sfârşitul zilelor, rămâne ţintuită definitiv la pat. A scris mereu la cartea autobiografică ”Întoarcerea din Iad”.
(Camelia Răileanu)
”Camelia se întoarce nu din Iadul în care a trăit, ci din Raiul în care trăiește acum și ne oferă o carte exemplară. Este un jurnal care – păstrând proporțiile – mi-a adus aminte de schimbările de imagine pe care le-a făcut jurnalul lui Mihai Sebastian când a apărut. A mișcat aproape lumea literară și acel compartiment de timp trăit de Mihail Sebastian, nu doar apariția jurnalului. Și Camelia mișcă un pic lumea. Iadul este aici, dar și Raiul tot aici este, încât noi, cei care trecem și prin bine și prin rău, și prin Iad, și prin Rai, discernem și aducem în fața lumii obiecte de acest fel. Este o carte care merită să fie citită și promovată pentru exemplaritatea ei. Este un exemplu despre cum îți poți înmagazina timpul pe care îl trăiești, fie el și cu durere, cum l-a trăit Camelia Răileanu. Un scriitor absolut autentic",
Gellu Dorian, scriitor
"Cartea Cameliei te obligă aproape să intri la un nivel de gravitate a lecturii cărților biblice. Amintirea de moarte este începutul înțelepciunii. Dacă nu ar fi fost această scriere cu moartea în spate sau această asumare la limită între viață și moarte a fiecărei zile, a fiecărei ore, a fiecărei clipe, eu nu știu ce ar fi ieșit de sub pana Cameliei Răileanu. Dar scriind în acest fel, în acea situație, cu grozăvia morții în spate, mie mi se pare că s-a întâmplat ceva mai important decât s-a întâmplat, de pildă, în transfigurările estetice ale lui Blecher, cu care această carte inevitabil sfârșește prin a fi asociată, pentru că Max Blecher a scris și el pe pat, îndoit de tuberculoza lui osoasă, practic tot ce a scris până la cei 29 de ani trăiți a fost într-o stare de teribilă durere fizică și neputință. El a găsit o cale estetică, a găsit un teatru al măștilor, un fel de evaziuni teatrale, un fel de întoarcere în niște magme organice mâloase ale ființei, niciodată nu l-am văzut țâșnind cu pasiune mistică, așa cum face Camelia, înspre Dumnezeu.
În acest corp bolnav trebuie să înțelegem că un om care se află în situația Cameliei este prins ca într-un instrument de tortură de propriul corp. Sufletul, mintea, sensibilitatea, capacitatea de a simți durerea, de a simți neputință a unui astfel de om este situația celui condamnat să fie închis într-un instrument de tortură. Ea a refuzat tratamentele, doar ca să soarbă până la fund toată otrava durerii, toată otrava suferinței. Mi s-a părut de un eroism uluitor. Faptul că închisă în acest instrument de tortură, în care cea mai previzibilă mișcare este moartea, ea căuta drumul spre Dumnezeu, spre lumină, și propria boală este un drum al Crucii. (...)
Niciodată nu am văzut, în această carte, nici infatuare, nici impertinență. De fapt nu-l trage la răspundere pe Dumnezeu niciodată. Un om ajuns în situația asta se întreabă: de ce am fost ales eu?
Cu cât mergem spre finalul acestui jurnal, pasiunea ei religioasă, transfigurarea ei devin tot mai luminoase, în așa fel încât sfârșitul ei previzibil este aproape o apoteoză, o înălțare, îți imaginezi că în cele din urmă se eliberează",
Vianu Mureșan, scriitor și filosof
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
