Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiecti ntitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Ion Păun – Pincio.
„L-am văzut și eu pentru întâia oară într-un colț de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic și vioi. Fără barbă, fără mustăți, părea foarte tânăr și parcă nu-mi venea a crede, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind și fuma cu multă poftă un capăt de țigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaș. Straie groase de șiac – deși era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră și veche. Poetul râdea!, era sănătos, vesel, mulțumit. Câte odată se plimba pe stradă, întovărășit de iubita lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el. Din când în când se opreau în faţa vreunei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun. Poposeau. Dânsa era ca şi el naltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă, ochii ei de o adâncă suferinţă, căutau trist, dar dulce – era dulce şi privirea şi zâmbetul ei. Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleelor din grădina Vârnav”.
Aceste rânduri, care par să se refere mai mult la un personaj de legendă, decât la persoana reală care a fost Mihai Eminescu, îi aparțin lui Ion Păun-Pincio (născut în 1868), care se pare că l-ar fi întâlnit pe poet în 1887, când acesta vine la Botoșani după ce fusese internat aproape șase luni la Mănăstirea Neamț. Născut în Mihăileni, Ion Păun era elev, în acea perioadă, la Liceul „A.T. Laurian”, de aceea e posibil să-l fi întâlnit de mi multe ori pe Eminescu, așa cum mărturisește în relatările incluse mai târziu în culegerea Ei l-au văzut pe Eminescu (coord. Cristina și Victor Crăciun), iar scrierile sale poetice au fost profund influențate de formula eminesciană.
Ion Păun și-a făcut debutul cu versuri în 1888, în revista „Familia”. În 1992, prietenul său Dimitrie Anghel l-a luat într-o călătorie în Italia. Aici, vrăjit de frumusețea celebrei grădini din Roma, își ia pseudonimul Pincio. A fost telegrafist la București și Brăila, a lucrat un timp la berăria „Gambrinus” a lui I.L. Caragiale. A colaborat la: „Adevărul”, „Arhiva”, „Arhiva ştiinţifică şi literară”, „Contemporanul”, „Evenimentul literar”, „Literatură şi ştiinţă”, „Lumea nouă” , „Moldova” ș.a. S-a stins din viață în 30 decembrie 1894, la numai 26 de ani, din cauza unei infecții. La doi ani de la dispariția sa, în 1896, câțiva prieteni i-au adunat scrierile într-un volum – Versuri și proză; mai târziu au apărut și alte culegeri: Versuri, proză, scrisori (1911); Versuri (1946). În 1948, Ion Păun-Pincio a fost post-mortem membru de onoare al Academiei Române.
Poezia lui Ion Păun-Pincio se caracterizează prin melancolie și sentimentalism. Poetul prezintă, de obicei, zbuciumul sufletesc provocat de despărțirea de iubită. Adesea, natura constituie fundalul acestor trepidații sentimentale. Nostalgic, cu un dezvoltat simț al ritmului, atent la relația afectivă natură-om, Ion Păun-Pincio s-ar fi impus probabil, dacă nu ar fi trăit atât de puțin, ca unul dintre cei mai talentați continuatori ai lirismului eminescian.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
CÂND TREC…
Când trec pe drumul vechi și părăsit,
O pace tristă parcă mă-mpresoară...
Un vis uitat și-n vremuri irosit
Mă-nvăluie cu umbra lui ușoară...
Cum plâng poveștile de mai demult!
Și-i trist... că nu-mi mai vine să le-ascult,
Ți-i milă-n preajma unui zâmbet stâns,
În care-o viață-ntregă s-a resfrâns...
NOAPTE
Se lasă pâcla sură pe nesimțite-n jos
Și-n limpede albastru blând luna se ivește;
Iar nemișcata pânză de apă-ncet albește,
Se pare-un zori de ziuă blajin și somnoros,
Și se desface-n tihnă pustie și adâncă
Singurătatea albă a-ntinsului neant!
Doar tremurul de trestii pe țărmul celalant
O turbură o clipă, sunând din stâncă-n stâncă...
Apoi, se stânge totul în albul somnoros,
Se țese parcă moartea din liniștea pustie –
Și-i noapte, o dulce noapte de toamnă ce te-mbie
În golul veciniciei să te cobori voios...
IUBITA MEA
Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept!
Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept!
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abați din calea pustiilor cărări...
De-o rază de la tine mă simt iar mângâiat
Și umbrele durerei slăbesc, se stâng treptat.
A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii,
Aștept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii,
Să rătăcim alături... Din lumea lor să ies
Înduioșat în suflet, că tu m-ai înțeles...
Iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt
Părea-va o poveste ce frunzele o cânt...
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abați din calea pustiilor cărări...
Duios gândind la tine, rămân pierdut în loc,
Înmărmurind la gândul nespusului noroc...
Și geana-mi rourează o lacrimă de dor:
Un sol, o întrupare a sfântului amor!
TOAMNĂ
Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...
Și-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înflorește... O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăți deșerte și eu în suflet port.
Din streșinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârșitu-i, îi plâng la căpătâi...
Iar din frunziș pornește lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot și irosit pe văi.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
