Despre modul inuman, un veritabil atentat la siguranța vieții, în care se circula în perioada comunistă...
Marele vinovat al celui mai tragic rutier petrecut vreodată în România a fost scos în mod comod tocmai cel care se afla la volan. Șoferul. Care nu a mai trăit cât să se poată apăra. Iar alții, care ar fi vrut să o facă pentru el, ar fi avut de înfruntat un dușman necruțător: sistemul comunist condus de un tiran care acționa prin securiști.
Ba chiar, în activitatea de documentare, am aflat că pe monumentul comemorativ care a existat la baza podului de la Huțani, numele șoferului Ioan Aparaschivei a fost intenționat omis, fiind considerat principalul responsabil pentru moartea celor aproape 50 de oameni.
Deși Ioan Aparaschivei poate fi asemuit cu soldatul trimis la luptă fără baionetă și cu pieptul dezgolit. Într-un sistem în care dorința de a produce absolut totul în România, fără a se apela la importuri, a trecut și peste respectul sacru pentru viață.
Cum era oare să fii șofer în perioada comunistă? În mulțimea care se călca pe picioare în autobuzele vechi și nesigure am fost probabil toți cei care am prins frânturi mai mici sau mai mari din „epoca de aur”. Aceeași dramă adâncită de responsabilitatea uriașă a numărului de vieți dintr-un astfel de mijloc rudimentar de transport în comun, o trăiau și șoferii de autobuze.
În fosta autogară a orașului administrată acum de Societatea Transport în Comun (STC) l-am găsit de Constantin Darea, șofer până în măduva oaselor și care de peste patru decenii nu s-a putut desprinde de locul care i-a devenit al doilea cămin.
(7).JPG)
A fost șofer de autobuz încă din 1978, apoi spre apusul activității sale a lucrat ca șef de formație. Acum este dispecer și se află în continuare aproape de autobuzele pe care le-a iubit dintotdeauna. A cunoscut sistemul comunist din interior și a pășit în democrație, bucurându-se de beneficiile care au venit odată cu europenizarea mult dorită.
Acum are 68 de ani și o sumedenie de povești de spus.
Spuneți-mi, vă rog, în ce perioadă din comunism ați fost șofer și pe ce rută din județul Botoșani?
- În perioada comunistă la transport persoane am început în 1978 până în momentul de față. Pe toate rutele din județ, pe timpul comunismului, și în afara județului: Vatra Dornei, Brașov, deci cam toate rutele din județ și din afara lui.
Erau la fel de multe rute cum sunt și în prezent sau erau mai limitate?
- Nu, deci erau limitate, la un moment dat în timpul comunismului cursa de Brașov s-a redus până în Bacău. Iar cei de la Brașov veneau până în Bacău și acolo făceam transbordarea. Cei din Botoșani îi luam eu din cauza lipsei de combustibil. În interiorul județului se lucra normal, erau foarte multe trasee. Noi am avut peste 100 de trasee în județ. Toate localitățile din județ le făceam noi, nu erau alte firme, nu era ca acum.
Și care erau condițiile de lucru, programul dvs. de lucru?
- Condițiile erau foarte grele, începeam undeva la ora 3:00 dimineața. 4:00, până seara la ora 10.00, 11.00... În fiecare zi, era un turnus care se respecta. Iar când nu aveai cursă erai pus de rezervă, în caz că se defecta una, plecai. Nu era program de patru ore, să faci pauză la patru ore ca acum, nu, acolo băgai non-stop.
Și, cât de aglomerate erau traseele pe care circulați?
- Despre aglomerație, ce să vă spun? Era un dezastru. Ca să plec de la peronul autogării trebuia să trag cu vreo 40 – 45 de minute înainte, ca să lupt cu călătorii, să-i încarc, pentru că oricum nu încăpeau toți. Mergeam ticsiți. De multe ori, nici suspensia la mașină nu mai funcționa. Era un dezastru și în autogări, la casierie, se stătea la coadă pentru a lua un bilet. Plus de asta aveam în județul Botoșani în jur de 12.000 abonați pe care-i aduceam de la țară și lucrau pe șantiere în Botoșani, navetiști. Deci, vă dați seama, erau abonamente pe număr de curse, că altfel nu... foarte aglomerat, în privința asta era un dezastru. Lupte făceam până în încărcam, până plecam de la peron, se țineau de uși ca să urce, să meargă pe scară, așa era în perioada aceea.
Dar ați avut vreodată vreu accident mai nefericit cauzat de faptul că erau atât de mulți călători?
- Din fericire, m-a ferit Dumnezeu.
Oameni prinși între uși...
- Nu, dar am avut colegi care au avut călători călcați pe picioare aici, la peron. Chiar un coleg de-al meu a călcat o fată, țin foarte bine minte, de prin Călărași. A rămas laba piciorului jos. Au fost multe...
Dar erau atunci puține autobuze, de era această aglomerație frecventă?
- Nu ajungeau autobuzele câte avea autobaza atunci. Noi eram autobaza separată, autobaza 2 călători Botoșani.
Și vă amințiți câte autobuze erau atunci în autobaza Botoșani?
- Erau în jur de 106 autobuze numai. În afară de atelierul de aprovizionare și altele...
Și totuși nu făceau față?
- Nu. Inclusiv articulate aveam, din alea care încărcau în jur de 180, până la 200 de călători într-o articulată, care în general aveau 35 – 40 de locuri și restul în picioare. Erau cu scaune de lemn, nu erau cu pluș ca acum. Și, în jur de 180 – 200 luam. Majoritatea erau cursele de ora 23:00 care plecau de aici cu abonați, din schimburi. Plecau ticsite. Pline plecau, la cap de linie, în comunele din județul Botoșani.
Și problema asta, a supraaglomerării autobuzelor era una frecventă?
- Totdeauna, totdeauna. Îmi aduc aminte că mă rugam, când veneam din curse și ajungeam în stații, mă rugam: Doamne, de n-ar fi niciunul, de-ar fi numai doi, trei, până la urmă îi pot lua. Știți? Eh, unde? Când ajungeam acolo era dezastru. De multe ori nu mai opream, treceam cu atenție ca să nu sară în fața mașinii. Nu mai încăpeau, situația asta era groaznică pentru noi atunci în perioada aia. Asta e...
Vă amintiți, se făceau controale atunci în trafic?
- Sigur că da. Se făceau controale dar nu era legea asta cu capacitatea locurilor în autobuz. Nu se respecta așa, deci nu era. Până la accidentul de la Huțani. După aia s-a reglementat un pic, aveai voie în picioare, depinde de tipul de mașină, de exemplu cinci în picioare la o mașină Turist, ceilalți aveau opt în picioare. Dar asta a fost o perioadă scurtă atunci, că după aia nu s-a mai respectat. Piesele, în special cauciucurile erau la pământ. Erau cauciucuri la talon, cu cameră, alea la temperatură imediat explodau. Nu erau cauciucurile care sunt în ziua de azi, erau cauciucuri făcute pe la Victoria, calitatea nu...
Și dvs. cât de des primeați cauciucuri noi, de exemplu, la autobuze?
- La cauciucuri era o normă, nu mai rețin cât era norma...70.000 – 80.000 de km, cam așa ceva. Dar nu rezistau la aglomerația care era, mai ales în timpul verii, la temperatură bubuiau. Am avut un caz cu un coleg, în garaj făcea o pană și aveam un grilaj unde băgam cauciucurile acolo, închideam și umflam acolo, în grilajul ăla. Ei, vă dați seama, când a ajuns la presiunea de opt atmosfere a explodat cauciucul acela, el fiind în salopetă, la un metru jumătate de cauciuc. I-a făcut salopeta, parcă era tăiată cu foarfeca așa, cordeluțe intrate în corp. Și l-a aruncat la vreo trei metri presiunea exploziei.
Care erau cele mai frecvente probleme de care vă loveați în activitatea dvs. de șofer în perioada comunistă?
- În primul rând stresul era cea mai mare problemă, din cauza aglomerației, tot timpul să mergi în stres cu o groază de oameni în spate. Nu era legea ca acum, la patru ore jumătate faci pauză pe dreapta, obligat. Atunci, nu ca acum, ai plecat, conduci 9 ore și după aia trebuie să faci pauză 11 ore. Atunci mergeai non-stop până picai, mai ațipeai...
De accidentul de la Huțani, vă amintiți?
- În perioada aceea eram în concediu, eram cu soția și copilul, mergeam acasă. Am auzit salvările cu sirenele, foarte multe. Imediat chiar după vreo oră, am auzit ce s-a întâmplat la Huțani. Era o mașină cu direcție mecanică, din cauza aglomerației am înțeles că avea vreo 80 de călători, iar capacitatea era de 35 - 40. I-a explodat cauciucul dreapta – față exact la intrare pe pod. Acolo a rupt balustrada și s-a dus în cap, nimeni nu știa că acolo este o groapă cu apă atât de adâncă. Nu știa nimeni, se vedea acolo un heleșteu, dar nu știa nimeni cât de adâncă e apa aia acolo. Deci, autobuzul atunci s-a dus în cap, se vedea numai un pic partea din spate, afară. Au murit vreo 46 – 48 de persoane atunci, restul s-au salvat.
Ca un cauciuc nou, acest accident ar fi putut fi evitat?
- Depinde de calitatea cauciucului. În perioada aia, v-am mai spus, nu erau cauciucurile care sunt acum. Și acela, din caza greutății, a supraaglomerării a cedat. Culmea e că a cedat tocmai acolo.
Dvs. vi s-a întâmplat vreodată în activitatea de șofer să aveți explozii?
- Da, de multe ori. Chiar și pe față. Dar, cum vă spuneam, s-a întâmplat pe drum drept, am evitat. Apăruseră mașinile cu servodirecție, era ușor de stabilit, de redresat mașina. S-a întâmplat de multe ori. Nu mai țin minte câte pene de cauciuc, în special vara făceam, sunt multe. Foarte multe. Nu aș putea să spun câte. Multe, crăpau, la temperatură nu rezistau, de aia vă spun că acum cauciucurile sunt fără cameră, au aerisire. Atunci erau cu talon cu cameră cauciucurile. Camera ceda sau cauciucul dacă avea uzură, imediat bubuia, mai ales pe spate. Eram dotați, cei care erau gospodari imediat schimbau camera în drum.
(14).JPG)
Dar starea drumurilor care era pe atunci, cum erau drumurile?
- Erau unele trasee unde erau drumuri bune, pe altele nu. Erau drumurile strategice făcute de răposatul. Dar în județ erau drumuri de țară, cu piatră, nu era asfalt. Spre exemplu, astea principale, interjudețene erau asfaltate, dar în județ mergeam pe drum de țară, pe piatră, pe pământ. Iarna era dezastru, rămâneam pe la capete de linie, nu mai puteam pleca de acolo. Mașinile nu erau ca acum. Pornesc webasto, încălzesc motorul, dau cheie și plec. Feștila, exact cum erau dacii și cu romanii cu feștila. Puneam motorină pe o cârpă, pe o bucată de sârmă și îi dădeam foc și încălzeam motorul, încălzeam motorina, încălzeam filtrele ca să putem porni, că altfel nu pornea. Era motor Diesel, când îl porneai scotea o fumăraie că autogara asta nu se mai vedea, noi eram ca indienii pe față. Asta a fost.
Nu mai spun perioada canalului, noi am făcut și canal. Canalul Dunărea Marea Neagră, mergeam în fiecare an câte trei luni la canal. Acolo erau „șoferii iadului”. Încărcam pământ din fundul canalului și ieșeam la suprafață, foarte greu, cu pământ din acesta moale, mocirlă, patinai, te răsturnai, te agăța, te trăgea. Te duceai la doi, trei km în depozitul de pământ, descărcai, veneai înapoi. În schimburi, și noaptea și ziua. Din toată țara erau chemați acolo, din toate județele, prin rotație. Sunt mulți și multe bascule au căzut în mare, că nu le-a mai găsit niciodată. Așa se auzea. Era la Cumpăna un canton cu barăci de carton, acolo stăteam fel de fel de oameni, fel de fel de nebuni mai bine spus, din toată țara. Asta e.
Și dvs. cât ați lucrat acolo, la canal?
- În fiecare an până la Revoluție, câte trei luni. În ordinea alfabetică, unde lucrai.
V-a fost teamă pentru viața dvs.?
- La un moment dat ne-am obișnuit. Era foarte greu cu masa, cu spălatul, dar... trebuia să fii și foarte atent ca să poți să reziști și să nu mori. Mie mi-a și plăcut meseria asta, am încercat să evit necazurile și să rezist. Am rezistat până acum vreo 6 ani, pe autocar am lucrat. După aia am intrat șef de coloană, acum cu pandemia ne-a pus pe chituci, iar acum sunt dispecer.
Nu vă puteți desprinde de acest loc...
- Nu pot, e a doua casă, atâția ani, la transport persoane lucrez din 1978. Discutam odată cu un șofer de tir, venea cu mine de la Cluj și mă întreabă: câți ani ai de când lucrezi la persoane? Și i-am spus, asta e de acum câțiva ani, i-am spus că am în jur de 35. – Ești sănătos? (râde, n.r.). Da, deocamdată, da. Gândesc, sunt sănătos...
(15).JPG)
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL:
