Legenda Dorohoiului, ca având un sâmbure de adevăr, este susţinută de afirmaţia anonimului autor al cronicii Huru, care numea Dorohoiul – Doroca.
De asemenea A. I. Odobescu – pe baza unor prime descoperiri – a emis părerea potrivit căreia colonii romani „se vor fi întins prin munţi dincolo de Bucovina”, iar săpăturile arheologice mai noi, efectuate în zona oraşului, au scos la iveală importante urme materiale de locuire din epoca dacic şi cea romană.
După ce romanii au cucerit Dacia şi s-au întărit în cetatea apărată de munţi a Transilvaniei, dacii liberi de prin părţile Dorohoiului de azi le tot stârneau liniştea, hărţuindu-i pe hotare. Împăratul plănuia să-i supună, măcar încetul cu încetul.
În vremea asta era în slujba măriei sale un general tânăr şi frumos, dar cu sufletul zbuciumat, pe nume Iperiod Dorohid.
- Spune-mi Dorohid, ce gânduri negre te frământă, de eşti aşa de amărât?
- Vreau si eu măcar un copil, preabunule şi slăvite împărate, ca toţi oamenii. Tânjesc după cuvântul tată. Dar soaţa mea nici nu vrea să audă de asta.
Curând Dorohid primi scrisoare de la tatăl său:
- Sunt bătrân, Iperiod, ca mâine am să plec pe celălalt tărâm şi voi muri cu inima îndurerată, ca n-are cine-mi duce focul vieţii mai departe. Cere-i împăratului să te trimită în Dacia. Caută-ţi acolo soţie pe potrivă şi-mi trimite un nepot.
Cuvintele bătrânului l-au îndurerat şi mai mult pe general. Scrisoarea însă a căzut în mâna împăratului. Citind-o, s-a înduioşat şi l-a chemat la sine pe Iperiod:
- Pleci în Dacia. Treci munţii să-i potoleşti pe dacii liberi. Ridică un castru şi rămâi acolo să-i vegheze. Nu va trebui să-ţi dai prea multă osteneală. Luaţi prin surprindere, ei vor înălţa steagul cel alb. Mai greu va fi să te opreşti la timp, legând cu dânşii prieteşug. Însă vezi că răposatului tarabostes i-a rămas o fată de-o ciudată frumuseţe, Doroca, nume, care, după spusa unora, ar însemna „suferinţă în aşteptarea celui ce va să vină”. Ai grijă să nu ţi se întâmple ceva rău…!
Astfel a trecut Dorohid munţii. Dacă i-a suspus pe dacii aceia, s-a împăcat cu dânşii, prilejuindu-le toată liniştea negoţului. Le-a cerut doar să o vadă pe Doroca. Ardea de nerăbdare s-o cunoască, socotind că zeii l-au ajutat să împlinească rugămintea tatălui său şi că tocmai de aceea l-au trimis aici. Dar oamenii tăceau privindu-l înspăimântaţi. Nimeni nu cuteza să-i răspundă. În cele din urmă un dac mai în vârstă ieşi înainte şi-i grăi:
- Greu lucru ne ceri, generale. Asta nu-i cu putinţă!
Iperiod se încruntă, plin de îndoială.
- De ce? Întrebă el cu glas stăpânit. Aţi văzut vreun general roman răpind fecioare?
- Doroca nu-i o fiinţă ca oricare. E „zâna lacului” din vale. Are părul de aur şi trupu-i străluceşte ca gheaţa. Doar noaptea, pe lună plină, apare câteodată în luciul apei. Fă strajă şi poate că ai s-o vezi, numai să te ajute zeii voştri şi mai ales ai noştri, între care ş ea are un tărâm menit.
- Amarnic de rău îmi pare…se poticni o clipă generalul dar să ştiţi că şi-n Elada şi-n Troia cea veche au trăit oameni pământeni ce-au putut cunoaşte zeiţe… O fi adevărat că tatăl ei a fost chiar răposatul tarabostes şi slăvit rege?
- Acest slăvit rege a fost un zeu, generale, care-a plecat nu prea departe de noi! – îndrăzni semeţ bătrânul. Doroca va fi o pământeană, urmă dânsul mai potolit, numai când s-o ivi „cel ce va să vină”…Asta i-au prezis ursitoarele., încheie bătrânul ocolind sfada.
- Voi sta de strajă nopţi în şir, până o voi vedea. Credinţa mea este că Doroca va fi o pământeană, neaflându-se prea departe de noi. Iar eu îi sunt ursitul, precum se arată în semnele sacre.
Legendele Botoşanilor de Elidia Agrigoroiei spun că ,bătrânul dac, credincios zeilor vechi, ar fi cântărit cu înţelepciune asemenea veste, socotind împreună cu ceilalţi daci cum că străinul poate avea dreptatea lui, dacă-l va ajuta soarta.
Dar iată, că, din senin,cerul se acoperi. Un întuneric ca înserarea cuprinsă lumea în plină zi. Şi vara întreagă se arătă bogată în ploi. Norii plumburii trimiteau stropi grei, nemiloşi. Apa lacului creştea zbătându-se învolburată între maluri. Şi luna nu se arăta. Iperiod aştepta cu nerăbdare. Ca să-şi treacă vremea, muncea din greu, cărând piatră şi lemn pentru palisadă, dimpreună cu oştenii săi. Curând, castrul începu să-şi arate înfăţişarea.
Într-o bună zi apăru şi soarele. După vreo săptămână zarea s-a limpezit cu totul şi fu lună plină. Afară se vedea ca în palmă şi Dorohid se puse pe strajă. Era linişte, o linişte dincolo de lume. Lacul şedea neclintit. Deodată se s-a auzit un clipocit. Apoi altul şi altul. Cineva se apropie şi Dorohid sta înmărmurit, pradă parcă unei năluciri. În faţă i s-a arătat o fată neînchipuit de frumoasă, cu zâmbet luminos. Îl privea printre răchiţi şi stufărişuri şi, învârtindu-se iute când şi când, asemenea unui vârtej, îi zâmbea iar încă mai frumoasă.
- Dorohid, Dorohid, de când te aştept, i-a şoptit fata, dat tot atunci se făcu nevăzută.
Apoi un vânt vrăjmaş începu să sufle. Zarea se întunecă iarăşi şi ploile nu mai conteniră pănă-n târzie toamnă, când ninse din belşug.
- Of, amar de sufletul meu! Se tângui Iperiod.
Slăbise şi gândurile nu-i mai erau decât la Doroca.
Într-o dimineaţă porni prin zăpadă, spre lac. Viscolise, iar fulgii sclipitori luceau ici şi acolo la soare, într-un tărâm al liniştii neclintite.
- Doroca! Strigă el, dus tot înainte în dalba împărăţie. Doroca! Ieşi de acolo şi vino la mine!
- Ce faci omule, aici? Îl bătu pe umăr o bătrână. Au nu ştii tu oare că Doroca este o nălucă? Când ai să înalţi acolo sus o cetate, în care trăiască laolaltă dacii cu romanii, numai atunci Doroca va fi pământeană.
- De eşti tu o vrăjitoare, ce stăpâneşti lacul, în genunchi te rog: dă-mi-o pe Doroca. Îndură-te de-un suflet ostenit şi nu-mi mai chinui zilele. E tot ce mi-am dorit pe lumea asta!
- Zarurile au fost aruncate, omule! Prezicerea s-a făcut şi drum nu-i decât înainte. Doroca va avea copii mulţi , aşa cum doreşti tu!
S-a întors generalul şi, sfătuindu-se cu dacii şi romanii, aceştia i-au spus, toţi ca unul:
- Vom face cetate şi-i vom zice Doroca! Una strălucitoare, din aur şi raze de lună, ca nimeni alta.
Au înălţat ei cetate mândră, în care s-au mutat daci şi romani. Şi-au venit pe lume copii, mulţi copii daco-romani.
Dar în fiecare noapte cu lună plină, Iperiod Dorohid era văzut rătăcind pe malul apei.
- Doroca, Doroca! şoptea el.
- Dorohid, Dorohid! Răspunea hăţişul apelor, poate din tainice străfunduri, poate din neclintita singurătate a stuhurilor şi a bătrânelor sălcii răsucite bizar.
După numele lui Dorohid şi al Dorocăi, acelei aşezări i s-ar fi zis Dorohoi, căci oamenii locului s-au socotit urmaşi din ginta slăviţilor întemeietori.
