Nu există curte în care să nu se găsească măcar un butoi, mai mare sau mai mic, sau chiar o balie, care trebuie să se umple pentru spălatul rufelor.
Dacă treci întâmplător prin Cerchejeni, din județul Botoșani, ți se va părea un sat care nu are nimic deosebit față de altele. Doar faptul că este așezat pe un deal și se bucură de o poziție superioară față de „vecinii” săi, Sulița și Blândești, nu este suficient pentru a-ți atrage atenția.
Dar pentru asta e de ajuns să cobori din mașină și să stai de vorbă cu primul sătean pe care-l întâlnești. Așa afli că satul ascunde o poveste tristă, de peste 30 de ani – că în Cerchejeni nu există nicio sursă de apă potabilă. Ca simplu trecător pe aici, ți se va părea un fapt deosebit, în timp ce săteanul îți va da toate detaliile aproape cu indiferență. Fiindcă, la fel ca toți consătenii lui, este conștient că situația va rămâne aceeași, indiferent de numărul curioșilor care se abat prin satul său.
Duminică dimineață. Plec spre locul despre care nu am nici cea mai mică idee dacă îmi va dezvălui o poveste marcantă sau va fi doar o dezamăgire. Ceața este destul de densă, cerul este acaparat de nori gata-gata să explodeze. Pe tot drumul pe care îl parcurg cu mașina până în Cerchejeni, de aproximativ două ore și jumătate, mă gândesc la modul în care trăiesc oamenii zi de zi acolo. Cum este posibil ca în anul 2021 să nu existe nicio sursă de apă potabilă într-un sat din România?
Comuna Blândești. Bine ați venit! O hartă a zonei îmi confirmă că sunt aproape de destinația finală. În sfârșit!
Ajung în Cerchejeni, sat care se întinde pe 22 de kilometri pătrați și care adăpostește aproximativ 300 de suflete. Pământul de aici – dealuri și pășuni nesfârșite. Majoritatea caselor sunt vechi, despărțite din loc în loc de câte o uliță îngustă.
De la primele gospodării, situate de o parte și de alta a drumului județean, observ butoaiele ce așteaptă cuminți, sub streașină, nerăbdătoare să se umple cu apa curate, de ploaie. Strada principală este pustie. Curțile, la fel. Observ un bărbat care mă urmărește, curios, de după gard. Mă apropii de el. Mă aștept să fie reticent, dar nu este.
Clopotaru Alin, 43 de ani. Este îmbrăcat în „costum de țară” și poartă cizme de cauciuc.
„A plouat toată noaptea pe la noi”, îți spune.
Are ochii căprui, pătrunzători, înconjurați de riduri adânci și părul de un negru intens, puțin ciufulit de vântul care își face simțită prezența din ce în ce mai tare. Îmi arată butoaiele pe care le-a pregătit în căruță. Are doi copii mici. Trebuie să meargă în fiecare zi aproximativ patru kilometri, până în satul vecin, Blândești. Nu are încotro.
„Nu am avut apă potabilă niciodată. Adunăm din șanțuri pentru animale, iar pentru consum suntem nevoiți să aducem din alt sat. La noi, aici pe deal, nu este nicio sursă”, povestește omul.
Totuși, el este unul dintre cei norocoși, care au cu ce să se aprovizioneze. Bătrânii, care reprezintă aproximativ 80% din populația satului, se lasă la mila vecinilor sau plătesc pe cineva care le poate aduce cantitatea necesară de apă. Niciun bunic nu este uitat.
Nu există curte în care să nu se găsească măcar un butoi, mai mare sau mai mic, sau chiar o balie, care trebuie să se umple pentru spălatul rufelor. Sunt elementele care completează peisajul din Cerchejeni. Nu ai cum să nu le observi. Sunt prezente pretutindeni – în fața caselor sau a porților, în căruțe și tractoare. Fiecare se descurcă așa cum poate. Unii mai au câteva rezerve de la ultima ploaie, în timp ce alții o așteaptă pe următoarea.
Material complet pe Cuzanet.ro…
(Foto: Cuzanet.ro)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
