O dramă care, chiar dacă are în mijlocul ei un nume prea puțin cunoscut astăzi, poartă în spate o poveste ale cărei semnificații sunt mult mai importante decât par la prima vedere. Un nume care merită să fie cunoscut aici, la Botoșani.
Despre generalul Corneliu Sergheevici aflăm mai multe dintr-un studiu amplu înfăptuit cu maximă acribie și minuțiozitate istorică de către doi istorici, dr. Petre Otu și dr. Octavian Liviu Șovan.
Corneliu Sergheevici s-a născut la 16 iulie 1891, la Gorbăneşti, plasa Suliţa, judeţul Botoşani. Era fiul lui Constantin şi al Ecaterinei. Corneliu a urmat studiile liceale în Botoşani, la 1 octombrie 1910 fiind trimis la studii în Germania, după ce a fost selectat de pe băncile liceului. A ajuns la Şcoala militară de infanterie de la Anklam.
După doi ani, în 1912, este avansat sublocotenent. Continuă pregătirea în cadrul şcolii de aplicaţie şi urmează stagiile prevăzute de legislaţia în vigoare.
Pe parcursul studiilor a obţinut rezultate bune, lucru remarcat de conducerea instituţiei de învăţământ. Potrivit locotenent-colonelului Teckman, comandantul şcolii, Corneliu Sergheevici ”a dat cu o mare conştiinciozitate şi un mare interes rezultate bune. Este un tânăr care ştie ce ţintă urmăreşte, al cărui caracter e cu mult mai tare de cât acela corespunzător anilor săi. În limba germană a făcut progrese destul de bune. În societate se poartă camaradereşte şi bine crescut".
De asemenea, colonelul Reichenan scria în 1913 că tânărul botoșănean "arată în toate ramurile serviciului, ca totdeauna până acum, interes cât se poate de mare şi un zel cât se poate de viu. în consecinţă rezultatele sale peste tot sunt bune. Purtarea sa în faţa frontului este îndemânatică şi sigură. în cunoaşterea limbii germane a făcut progrese foarte simţitoare. Purtarea sa este ireproşabilă, în societate este plin de atenţii şi modest. Tăria sa de caracter este de lăudată. Promite să devie un ofiţer capabil".
Sublocotenentul Sergheevici a fost chemat din Germania la 1 iulie 1913 şi a fost mobilizat la Regimentul 24 infanterie Tecuci, unitate în cadrul căreia a acţionat pe timpul campaniei armatei la sudul fluviului Dunărea. La 1 octombrie 1913 a fost detaşat, din nou, la studii în Germania, la acelaşi regiment.
Sublocotenentul Corneliu Sergheevici s-a întors la 1 august 1914 în ţară, la unitatea sa din Tecuci. Câteva luni mai târziu, respectiv la 1 noiembrie 1914, a fost mutat la Batalionul 8 vânători din oraşul său natal, Botoşani, unde a comandat o secţie de mitraliere, aflăm din studiul realizat de dr. Petre Otu și dr. Octavian Liviu Șovan.
La 1 august 1915 este avansat, obţinând tresele de locotenent.
Peste mai puțin de un an se căsătorește cu Ecaterina Zamfirescu. Tânăra avea 22 de ani, era născută tot în Botoşani şi domiciliată, în acel moment, în comuna Mânăstireni.
Cei doi au avut două fete - Cornelia-Ecaterina, născută la 12 decembrie 1916, în oraşul Botoşani, şi Maria-Elena-Viorica, născută la 18 noiembrie 1919, tot în Botoșani.
Locotenentul Sergheevici a fost mutat, la 16 august, comandant al companiei de ciclişti din Divizia 2 cavalerie ce era în compunerea Armatei de Nord, devenită ulterior Armata 4, comandată de generalul Constantin Prezan.
Locotenentul Sergheevici a luptat în fruntea subunităţii sale pe frontul Oituzului atât în faza ofensivă a acţiunilor, cât şi în cea defensivă, pe linia Dunăre, în sectoarele Olteniţa şi Flămânda, precum şi în bătălia pentru Bucureşti.
A participat la bătălia Oituzului din vara anului 1917, apoi a fost angajat în Basarabia, împotriva trupelor ruse bolşevizate, participând, între altele, la ocuparea Akermanului (Cetatea Albă). Trecut în comandamentul Diviziei 2 cavalerie, a participat, începând cu 15 martie 1919, la campania Armatei de Transilvania, care a cuprins trei etape contraofensiva din Munţii Apuseni (16-18 aprilie 1919) împotriva forţelor bolşevice ungare, operaţia de apărare pe Tisa (20-24 iulie 1919) şi contraofensiva care s-a soldat cu înfrângerea armatei ungare şi ocuparea Budapestei, aflăm din Forum cultural.
A rămas pe teritoriul ungar până la sfârşitul lunii octombrie 1919, revenind în garnizoana de reşedinţă, Botoşani, la 15 decembrie acelaşi an.
După numai o lună a fost dizlocat în Basarabia, la Bălţi, unde a funcţionat până la 1 iulie 1921. între timp, la 1 aprilie 1920, a fost avansat maior, grad pe care 1-a obţinut la "excepţional", ca urmare a propunerii făcute de comandanţii săi.
Dacă pe plan profesional a fost, în toţi aceşti ani, impecabil, pentru scurt timp, în anii 1932-1933, s-a confruntat cu o criză în relaţiile de familie.
”Soţia sa l-a reclamat colonelului Ignătescu şi comandantului Diviziei 7 infanterie, că întreţine relaţii extraconjugale cu o funcţionară de la Prefectura Botoşani, neglijând copiii. În replică, locotenent-colonelul Sergheevici a intentat cerere de divorţ. La sugestia comandanţilor săi şi foarte probabil la insistenţele familiei el a renunţat la acţiunea de divorţ, ce ar fi avut consecinţe negative pentru cariera sa”, aflăm din materialul ”Aprilie 1944 – Un general botoșănean se sinucide”, semnat de către cei doi istorici.
Probleme încep să apară și pe plan profesional.
La 22 noiembrie 1934, el a fost pedepsit, de generalul Toma Dumitrescu, comandantul Corpului 4 armată, cu zece zile de arest, pentru neglijenţă în mânuirea actelor secrete ale unităţii. Ulterior, s-a dovedit că el a fost ţapul ispăşitor al unei situaţii gestionate defectuos de comandantul unităţii.
Însuşi generalul Dumitrescu s-a convins de acest lucru, de vreme ce în notarea de serviciu pe anul 1934, aprecia că pedeapsa a fost un caz izolat şi, în consecinţă, a fost de acord cu aprecierile şefilor săi, menţinând propunerea de înaintare "la alegere", ceea ce însemna accesul la comanda unui regiment, funcţie pentru care avea toate calităţile şi deprinderile necesare. Pedeapsa a fost prescrisă abia la 12 ianuarie 1942, de către comandantul Corpului 4 armată, generalul Constantin Sănătescu.
În Al Doilea Război Mondial, curajul şi calităţile sale dovedite cu prisosinţă pe câmpul de luptă sunt răsplătite. Astfel, pe 20 martie 1943, Corneliu Sergheevici este avansat la gradul de general de brigadă.
La 27 aprilie 1944, ora 11, Corpul 1 armată a transmis Diviziei 20 infanterie ordinul special nr.13, prin care aceasta era obligată să execute un atac menit să îmbunătăţească frontul pe care îl ocupa. Nefiind de acord cu aceste dispoziţii, generalul Sergheevici a înaintat, în aceeaşi zi, la ora 13, următorul raport:
"La ordinul special nr.13 raportez că am luat măsuri de a pregăti operaţiunea ordonată, cu ordinul de mai sus. Cum în modul acesta, deşi Regimentul 91 infanterie nu au mai rămas decât 7 companii din care 4 neangajate, iar alte 6 companii nu mai reprezintă decât o forţă combativă foarte redusă, slab încadrată şi cu moral scăzut. Cum, pe de altă parte, mi s-a refuzat rămânerea la dispoziţie a Divizionului II/12 Artilerie, cu atât mai mult necesar acum pentru acţiunea ofensivă ordonată, ţinând seama că va intra în luptă şi un batalion din Regimentul 82 Infanterie de pe poziţia de rezistenţă, subsemnatul are convingerea că operaţiunea proiectată nu poate reuşi, cheltuindu-se efectivele inutil, inamicul fiind puternic întărit şi organizat, iar pe Regimentul 91 Infanterie nemaiputându-se conta pentru acţiuni ofensive.
Regimentul 82 Infanterie nu şi-a putut organiza complet spatele, deoarece până astăzi dimineaţă nu a dispus decât de una companie, restul batalionului din rezervă fiind detaşat la Timişeşti. În astfel de condiţiuni, nu pot garanta apărarea sectorului diviziei, care încă nu e complet organizat şi rog a fi înlocuit de la comandă, sesizând şi autorităţile superioare de aceasta".
Consecinţa acestei atitudini curajoase, mai rar întâlnită pe front, scriu cei doi istorici în Forum cultural, a fost înlocuirea de la comanda marii unităţi a generalului Sergheevici de către Corpul 1 armată, prin ordinul nr.10 362 din 27 aprilie 1944, ora 21.
El a primit dispoziţie ca, după predarea funcţiei, să se prezinte la comandamentul Corpului 1 armată pentru a primi ordine.
Conform dispoziţiilor în vigoare la acea dată, era foarte posibil ca generalul Sergheevici să fie deferit justiţiei militare şi să fie inculpat pentru neexecutarea de ordin.
Noul comandant al Diviziei 20 infanterie, numit prin acelaşi ordin, a fost generalul Damian Raşcu, în acel moment comandant al Brigăzii 2o infanterie. Ulterior, Ministerul de Război şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri au confirmat această numire, data mutării fiind, însă, 9 mai 1944.
Generalul Sergheevici, în momentul părăsirii comenzii marii unităţi, a dat un ultim ordin de zi foştilor săi subordonaţi, prin care mulţumea "din tot sufletul comandamentului, unităţilor şi serviciilor, pentru modul cum au înţeles să se comporte în tot timpul cât au fost sub comanda mea, dorindu-le ca în luptele ce vor urma pentru dezrobirea pământului scump al Moldovei mele mult iubite, să dovedească aceiaşi dârză şi vitejească dorinţă de a învinge pe duşman şi acelaşi spirit de totală jertfă pentru ţară şi neam, ca la Stalingrad".
Înlocuirea din funcţie a generalului Sergheevici a stârnit discuţii şi nedumeriri în rândul personalului diviziei, ofiţeri şi trupă. Multora nu le venea să creadă că acesta nu mai era comandantul sub ordinele căruia începuseră activitatea lor de reconstituire a diviziei cu un an în urmă.
A doua zi, 28 aprilie 1944, la ora 15.10, în punctul de comandă al Diviziei 20 infanterie din comuna Războieni, generalul Sergheevici s-a sinucis trăgându-şi un glonţ în inimă.
A încetat din viaţă la ora 15.25, cu toate eforturile făcute de medici pentru salvarea lui. Moartea a fost constatată de maiorul medic Teodor Cladoveanu, şeful Ambulanţei nr.2, alţi trei medici fiind martori.
Generalul Corneliu Sergheevici avea 53 de ani neîmpliniţi.
A lăsat un număr de trei scrisori închise.
Una pentru colonelul Poşulescu, şeful de stat major al Diviziei 20 infanterie, una adresată familiei şi ultima adresată mareşalului Ion Antonescu.
În primul document, fostul comandant al Diviziei 20 infanterie cerea să fie înmormântat, fără autopsie, cu un ceremonial simplu ostăşesc la mânăstirea Războieni, iar unele bunuri să fie date familiei. Asupra lui dorea să fie păstrate toate documentele din buzunarul de la piept al vestonului, în care se găsea şi fotografia primului său copil, Cornelia-Ecaterina, decedată în urmă cu doi ani. Toate scrisorile ce vor veni, ulterior, pe adresa sa să fie arse, fără a fi citite. În sfârşit, bagajul şi scrisoarea adresată familiei să fie trimise la Alba Iulia.
”A doua scrisoare adresată familiei şi pusă la dispoziţia noastră cu multă amabilitate de moştenitori, era datată în ziua fatidică, cu puţin înaintea cumplitului eveniment. Cu un scris vizibil deformat, expresie a unei trăiri emoţionale extreme, generalul Sergheevici scria că împrejurări ce se vor lămuri în viitor îl obligau să părăsească viaţa înainte de a fi contribuit "la dezrobirea Moldovei noastre scumpe". Nu voia, ca prin gestul său, să fie considerat ca un dezertor de la datorie, dar nici nu dorea să împărtăşească o răspundere prea mare în cazul în care ar fi rămas la comandă în condiţiile în care a fost pus prin ordinul comandantului Corpului 1 armată. N-a vrut, de asemenea, ca familia să aibă de suferit în cazul în care ar fi rămas în viaţă. Câteva cuvinte deosebit de calde erau adresate nepotului Ştefan Cristian, pe care îl dorea "folositor Ţărei şi Neamului".
Îi anunţa pe membrii familiei că a cerut să fie înmormântat la mânăstirea Războieni, dar le adresa rugămintea, ca după liniştirea vremurilor, să fie reînhumat la Botoşani, alături de părinţi şi fiica sa. Ultima sa dorinţă transmisă celor dragi era să aibă grijă de cei morţi”,
studiul ”Aprilie 1944 - Un general botoșănean se sinucide”
Scrisoarea către mareşalul Ion Antonescu nu a putut fi până acum depistată în arhive, deşi s-au făcut eforturi intense.
”Nu ne pierdem speranţă că într-o bună zi vom descoperi şi acest ultim document, chemat să lămurească, după opinia noastră, rolul lui Ion Antonescu în această dramă consumată în clipe atât de tragice pentru ţară. Oricum, precizăm că mareşalul a efectuat, în perioada 1-5 mai, o nouă vizită pe frontul din Moldova. A inspectat mai multe comandamente şi unităţi - Armata 4, Corpul 5 armată, Divizia 1 blindată, Divizia 5 cavalerie, Divizia 6 infanterie etc., dar nu şi Divizia 20 infanterie, unde avusese loc acel nefericit incident”, spun cei doi istorici.
Funeraliile au avut loc a doua zi, 29 aprilie 1944 ora 15.00, la mânăstirea Războieni, aşa cum ceruse generalul Sergheevici. Slujba a fost oficiată de trei preoţi militari, iar garda de onoare a fost alcătuită dintr-o companie din Regimentul 91 infanterie. La ceremonial au luat parte aproape toţi ofiţerii diviziei, discursul funebru fiind rostit de generalul Damian Raşcu, succesorul său la comandă. A fost, aşa cum a dorit defunctul, o ceremonie simplă, ostăşească.
La finalul acestui material vă lăsăm să parcurgeți integral cuvintele istoricilor Petre Otu și Octavian Liviu Șovan, pentru a simți mai pregnant nu doar motivația, ci și importanța demersului celor doi istorici cu privire la sinuciderea generalului botoșănean:
”De prisos a spune durerea resimţită de familie prin dispariţia neobişnuită a generalului Sergheevici. Ecaterina Sergheevici s-a adresat, în iulie 1944, mareşalului Ion Antonescu solicitând o anchetă amănunţită asupra cauzelor şi împrejurărilor în care s-a produs moartea soţului său, sperând că prin aceasta se va face dreptate memoriei generalului. La 24 iulie cererea sa a fost trimisă de generalul magistrat Ioan G. Aramă, directorul Justiţiei Militare, Ministerului de Război.
Două zile mai târziu, respectiv la 26 iulie 1944, generalul Constantin Pantazi, ministrul de Război, punea rezoluţia: "onoarea ofiţerului nu a fost cu nimic pătată. Nu mai cerem alte explicaţiuni".
Cazul era închis pentru oficialităţile acelui timp. Pentru istorie nu există, însă, cazuri "închise".
Iată, de ce, am socotit absolut necesar să-l redeschidem, având convingerea că acest gest este bine meritat de acela care a fost generalul Corneliu Sergheevici.
El a fost un ofiţer distins al armatei române în cadrul căreia a servit mai bine de trei decenii. A urcat, prin competenţă şi muncă cinstită până la cel mai râvnit grad din ierarhia militară - cel de general. A luptat în primul şi al doilea război mondial acolo unde ţara i-a cerut-o, respectându-şi blazonul de ofiţer şi jurământul depus când a îmbrăcat uniforma. În testamentul său din data de 6 august 1942, redactat la Botoşani, generalul Sergheevici le cerea scuze tuturor celor dragi că le lasă atât de puţine lucruri. Dar educaţia primită în familie şi în armată l-a făcut adeptul principiului că este preferabil să laşi după moarte "un nume cinstit şi o reputaţie demnă, unei averi făcută prin necinste".
Aşa cum arătă întreaga carieră, sinuciderea sa nu a fost expresia unei firi nervoase, dezechilibrate ci un gest pornit din convingerea că un comandant deplin responsabil nu are dreptul să sacrifice inutil viaţa subordonaţilor săi. În fond, el putea să dea curs ordinului primit ce s-ar fi soldat cu un eşec şi cu moartea şi rănirea a zeci poate sute de militari. Pentru aceasta ar fi găsit, fără îndoială, scuze printr-un raport bine ticluit. N-a făcut-o, dimpotrivă, a protestat în scris, motiv pentru care a fost demis din funcţie. Ar fi fost probabil, aşa cum spuneam, deferit justiţiei militare. Este posibil ca în orele ce au urmat, această posibilitate să îi fi fost evocată. A preferat să se sinucidă. Un gest care ar putea fi caracterizat drept unul de laşitate. După părerea noastră nu este de vorba de aşa ceva, el reflectând, în primul rând, responsabilitate faţă de oamenii aflaţi în subordine. Moartea sa, care nu a fost una eroică, a salvat totuşi vieţi. În vreme de război, când viaţa reprezintă atât de puţin, o asemenea atitudine merită dacă nu omagiată măcar consemnată. Este ceea ce ne-am şi propus în studiul de faţă, iar cititorul va putea, ca întotdeauna, să dea dreapta judecată a lucrurilor”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
