Interviuri
Istoricul Remus Tanasă: Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut

Născut în Botoșani, cu trei ani înainte de căderea regimului comunist, Remus Tanasă este astăzi – la doar 36 de ani - nu doar un apreciat istoric, ci și unul care are curajul de a aduce din trecut valori la care societatea, nu doar cea românească, pare să fi renunțat de mult.

A absolvit în 2005 Colegiul Naţional ”Mihai Eminescu” din Botoșani și, în 2008, era deja licențiat al Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A plecat în Italia, unde în 2011 obținea a doua licență, de data aceasta la Facultatea de Ştiinţe Politice din Perugia (Universita degli Studi Perugia), specializarea Științe Politice, tot aici urmând și masterul (2013), specializarea Relaţii Internaţionale (”Diplomaţie multiculturală şi siguranţă colectivă”). Revine la Iași, unde în anul 2016 obține titlul de Doctor în istorie.

 

Remus Tanasă este pasionat de istorie modernă, istorie intelectuală și filosofie politică. Îi regăsim ideile în publicații precum Dilema Veche, Historia, La Punkt, Contributors. Publică frecvent în reviste științifice, de la Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, East European Journal of Diplomatic History, Studia Universitatis Moldaviae, la Analele Științifice ale Universității „A. I. Cuza” sau The Romanian Journal of Modern History.

 

Este fondatorul și deopotrivă coordonatorul Centrului „Russell Kirk Romania”.

 

 

Posesor de pipă și creator al unui discurs elevat, croit cu eleganță și într-un stil propriu, dar în tiparul științific, concret, tributar unui conservatorism în sensul pur al cuvântului, Remus Tanasă păstrează aerul boem al timpului istoric pe care îl analizează cu acribie. Conectat la prezent, atent la viitor, istoricul învață mereu din lecția trecutului. Însă, ne spune, Remus Tanasă, istoricul nu este un previzionar la ore de maximă audiență, ”nu cade în profetism”. Misiunea unui istoric nu se diluează în promiscuitatea vremurilor, oricât de ofertant-facilă sau de oportună ar fi vizibilitatea, fie că vorbim despre virtual sau de urcușul profesional.

 

Vă oferim astăzi un interviu cu istoricul Remus Tanasă. Despre profesie și despre pericolul degradării ei, despre Botoșani și oameni de demult, dar și despre război, lecții ale trecutului și despre memorie.

 

 

 

”Decât să deplângem trecutul, mai bine să regretăm că nu ne-am străduit destul pentru a lăsa o societate mai bună generațiilor viitoare”

 

- Domnule Remus Tanasă, dintru început vă invit acasă, în Botoșanii vechi, cu strada Iorga, aproape de care ați copilărit. Cu parfumul teilor eminescieni, cu oamenii de demult care v-au influențat și chiar format.

- Fără vreo nevoie deosebită de a epata, aș dori să încep amintindu-l pe Nicolae Iorga, un istoric de calibru internațional, un erudit cu o deschidere enciclopedică și, totodată, un redutabil polemist; o viață de om presărată deopotrivă cu momente de grandoare și deșertăciune. De mic copil știam că a fost un om de vază al țării, o ilustră personalitate a urbei, ce nu putea fi decât un exemplu de seriozitate sapiențială pentru orice tânăr studios. Aceasta nu înseamnă că tarele lui Iorga sunt de trecut cu vederea, sfârșitul tragic, din păcate, trăgându-i-se și din cauza caracterului său bătăios.

 

 

- Ce alte locuri și chipuri din Botoșaniul natal mai purtați și astăzi lângă inimă?

- Aș dori să-l mai amintesc și pe Mihai Diaconu, primul și singurul meu antrenor de șah; datorită lui am făcut primii pași în șah și în competițiile sportive și am deprins importanța efortului individual și a regulilor; tot datorită lui am să păstrez vie amintirea Palatului Copiilor, unde mergeam la antrenamente, precum și cea a Parcului Eminescu, unde mergeam aproape în fiecare sfârșit de săptămână pentru a pune în practică cele învățate înfruntând șahiștii „de parc”. 

În rest țin la inimă cartierul unde băteam mingea și dulcele grai moldovenesc de Botoșani, atât de diferit, după cum aveam să descopăr ulterior, de dulcele grai moldovenesc de Iași sau de vorba din alte zone ale țării.

 

 

- Să mai poposim o vreme prin târgul Botoșanilor. Care se află astăzi într-o poziție ingrată. Pe de o parte purtătorul unui blazon cultural, orașul Domnițelor, orașul geniilor. Pe de altă parte, târgul încremenit în propria-i glorie, orașul în care parcă nu se mai întâmplă nimic, chiar într-o vizibilă degradare inclusiv culturală. Cum privește orașul actual un istoric - care mai este și legat afectiv, emoțional – cu rădăcini în acest pământ moldav?

- Cunoscutul Ernest Renan spunea undeva că „doliile fac mai mult decât triumfurile, căci ele impun datorii și determină efortul colectiv”. Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut, fără a schița și vreo dorință expresă de mai bine, scoțând perspectiva viitorului din tabloul prezentului și hrănindu-se cu un imobilism exasperant (situație regăsită în mai toate cele opt județe ale Moldovei). Trândăvia nostalgică nu ne incită să confruntăm neajunsurile comunității din care facem parte, însă ne îmbie să ne resemnăm părtaș și să coexistăm cu lipsurile prezentului; adesea, chiar ne convinge să ne delectăm cu aparenta noastră neputință. Gloria care obsedează implică o memorie selectivă și se asemănă mai mult cu amnezia decât cu dispoziția antreprenoare. Privațiunile zilei de azi ar trebui să hrănească năzuința schimbării, dacă nu în vederea zilei de mâine, atunci pentru poimâine sau răspoimâine. Decât să deplângem trecutul, mai bine să regretăm că nu ne-am străduit destul pentru a lăsa o societate mai bună generațiilor viitoare.

 

 

 

”Istoria a fost o opțiune aproape firească pentru mine”

 

 

- Ați urmat Facultatea de Istorie. A fost istoria prima/singura opțiune?  

- Am absolvit Facultatea de Istorie la Iași, alternativa fiind cea de Istorie de la Suceava. Am terminat Colegiul „Mihai Eminescu” din Botoșani, profil socio-uman, astfel că istoria a fost o opțiune aproape firească pentru mine.

 

 

- Aduc aproape cuvintele lui Elie Faure: "Fiecare om, fiecare act, fiecare operă este un muzician sau un instrument într-o orchestră... Istoricul este dirijorul acestei simfonii!" Mai departe, același Elie Faure spune că simpla descriere a gesturilor şi a oamenilor nu prezintă niciun interes, niciun folos, "nici măcar un sens", dacă istoricul nu scoate la iveală raporturile lor profunde: "Să arătăm legăturile dintre ele şi mai ales să le restituim caracterul dinamic, această gestaţie continuă a forţelor ce se nasc, pe care o provoacă jocul neîntrerupt al forţelor trecutului asupra celor ale prezentului". Pare destul de complex rolul unui istoric. Vă regăsiți în acest rol? Percepeți în alt fel misiunea pe care o aveți în această profesie?

- Într-o foarte cunoscută lucrare de-a sa, Fernand Braudel afirmă că istoria nu trebuie împinsă să cerceteze doar grădinile împrejmuite cu ziduri și nici să neglijeze datele oferite de științele despre om; cu alte cuvinte, istoria trebuie să țină cont și de achizițiile din alte domenii, pentru că, în fond, istoricul este chemat să scruteze, să ordoneze și să reliefeze idei, fapte și oameni din trecut, fără a interveni „prezenteist” sau prin omisiune asupra lor. Istoricul ar trebui să fie capabil să încropească o cercetare despre trecut fără a-l deforma prin ochii prezentului și fără a-l priva voit de informații relevante. Mai important, însă, istoricul ar trebui să rămână atent la adecvarea instrumentarului și metodologiei și, totodată, să se lipsească de răstălmăcirea ideologică ori de conveniența politică. Nu putem uita interdisciplinaritatea cercetării istorice și nici filosofia istoriei, fără de care istoria riscă să devină copărtașă la becisniciile zilei.

Ținând cont de toate acestea, da, rolul istoricului este unul complex atunci când profesia este luată în serios. Un istoric trebuie să-și facă bine temele cu privire la rostul său, căci îi va fi dat des să audă reproșuri cum că „istoria este scrisă de învingători, deci istoricul nu este nimic altceva decât o unealtă a puterii” sau că „s-a cam scris totul, deci nu prea ar mai fi nevoie de istorici”, ori că „există Wikipedia și motoarele de căutare ale internetului, deci istoricii ar cam trebuie să-și schimbe meseria”.

 

 

- După Facultatea de Istorie la Iași ați continuat studiile la Universitatea de Studii din Perugia, Facultatea de Științe Politice (licență și master). Ce a adăugat această facultate profesiei dvs. de istoric?

- În primul rând a adăugat o experiență culturală inedită prin interacțiunea cu oameni, mentalități, maniere și instituții diferite, o experiență ce a facilitat cunoașterea de sine prin recunoașterea celuilalt. Apoi, din punct de vedere intelectual, contactul cu materii, profesori și metode diferite m-a ajutat să-mi îmbogățesc cunoștințele, să-mi limpezesc ideile și să-mi lărgesc orizontul intelectiv. Nu vorbesc doar despre partea ce a privit strict educația instituționalizată, ci și despre achiziții legate de conștientizarea ținutei mele de om. Pornind din acest punct, adică de la propria persoană, am început să-mi definesc concepția despre drama omului în timp și spațiu, am început să descifrez caracterul imperceptibil și indispensabil a ceea ce istoricul francez Pierre Nora a denumit „egoistorie”, adică ignorarea obsesiei pentru imperativul categoric al obiectivității și îmbrățișarea pariului onestității, al cumsecădeniei intelectuale.

 

 

 

”Istoricul ca individ este susceptibil de a se deprofesionaliza atunci când la mijloc este vorba despre bani, status sau faimă”

 

 

- Domnule Tanasă, rețelele de socializare au eliminat multe granițe, informația însă nu mai suportă aproape nicio garanție în ceea ce privește calitatea și, mai ales, veridicitatea. Iar istoria nu a scăpat nici ea acestei invazii de ”părelologi”, cum îi numeați într-o emisiune al cărei invitat erați. Asistăm astăzi la o deprofesionalizare a istoricului? Sau – mai grav – la o degradare a acestui domeniu?

- Se consideră că accesul neîngrădit la internet este de ajuns pentru a-ți însuși instrumentarul de analiză și metodologia istoricului. Fără a parcurge anumite etape, fără a fi familiarizat cu istoriografia și cu filosofia istoriei, este cam improbabil să poți emite scrieri sau opinii istorice verosimile. În cel mai bun caz poți fi un orator sau un eseist remarcabil, însă nu un istoric. Perspectiva comunicării rapide și a informației la o aruncătură de băț distanță a instaurat o confuzie cu privire la cine și ce este un istoric, pe de o parte având de a face cu demonizarea profesiei de istoric pentru complicitățile din trecut, pe de alta considerându-se eronat că a împleti frumos două-trei date istorice este de ajuns pentru a trece drept istoric.

Discursul istoric matur, fără exagerări pășuniste sau deconstructiviste, este ca un exercițiu de echilibristică, un instrument disciplinant și propedeutic pentru individ și pentru societate. Doar că în zilele noastre puține mai sunt inimile deschise pentru o știință care are un rost pedagogic (magistra vitae). Astăzi inimile sunt mai degrabă deschise declamațiilor care flatează și care promit „mai bine”. Inimica bonorum optimum (mai binele alterează binele) obligă totuși istoricul să aibă o anumită rezervă când vine vorba de a jertfi „binele” cunoscut pe altarul goanei înainte de dragul pintenilor, când vine vorba de a alerga cu limba scoasă pentru un „mai bine” necunoscut sau de-a dreptul utopic. De asemenea, în epoca vitezei, prudența pare bătrânească, iar istoricul, cu ale sale obiceiuri meticuloase, nu poate apărea în ochii publici decât ca un „bădie” neadaptat. În schimb, au căutare cei care promit soluții hic et nunc, în vederea unui viitor luminos, epurat de trecutul prea adesea condamnat în mod unilateral.

Degradarea domeniului are de obicei loc atunci când voința de putere dorește să se înstăpânească peste memorie pentru a-și justifica operatul sau atunci când opiul intelectualilor, ideologia, ajunge să impună direcțiile și paradigmele cercetării. În schimb, istoricul ca individ este susceptibil de a se deprofesionaliza atunci când la mijloc este vorba despre bani, status sau faimă.

„A te îndeletnici cu istoria”, scria Hermann Hesse, ”înseamnă a te lăsa în seama haosului și a-ți păstra totuși credința în ordine și sens”. Or, în zilele noastre ordinea și sensul sunt confuz de greoaie pentru a i se cere istoricului de profesie să scoată prea des capul din arhive și din biblioteci.

 

 

 

”Percepția conservatorismului în România se poziționează undeva între lipsa de cultură politică și lipsa de interes”

 

 

- Russell Amos Kirk (1918-1994) este un nume prea puțin cunoscut în România, dar care a avut asupra dvs. un impact uriaș, și nu cred că exagerăm spunând astfel, de vreme ce ați înființat în România Centrul Russell Kirk. Dacă doriți să ni-l prezentați pe Russell Kirk…

- Gânditorul nord-american s-a făcut remarcat prin capacitatea sa măiastră de a îmbina literatura și istoria politică, povestirile cu fantome și istoria intelectuală, viața sa privată cu pozițiile sale publice, astfel că nu ar trebui să ne mire de ce încă din timpul vieții a fost botezat „înțeleptul din Mecosta”. Russell Kirk s-a născut, s-a retras și a trăit cea mai mare parte a vieții la Mecosta, o mică localitate din statul nord-american Michigan. Acolo a scris cele mai multe dintre cărți și articole, acolo se află „Centrul Russell Kirk pentru Reînnoire Culturală” („Russell Kirk Center for Cultural Renewal”).

Russell Kirk este important pentru opinia publică din SUA deoarece s-a făcut reprezentatul cel mai de vază al conservatorismului nord-american și al tradiției intelectuale pe care se sprijină acest curent de gândire, o tradiție cu personalități de anvergură din întreaga sferă euro-atlantică. De altfel, cartea sa care l-a propulsat în rândul scriitorilor stimați (The Conservative Mind: From Burke to Santayana), descrie probitatea ideatică a unor importante personaje istorice din politică și literatură precum Edmund Burke, John Adams, Alexis de Tocqueville, Benjamin Disraeli, John Henry Newmann, Irving Babbitt sau Thomas Stearns Eliot.

 



Conceptul cel mai cunoscut pe care l-a promovat toată viața sa, care, de altfel, diferențiază conservatorismul lui Kirk de alte direcții conservatoare din sânul acestei școli de gândire, a fost cel de „imaginație morală”. Pentru că existența omului implică ceva mai mult decât acumulări materiale și voință de putere, să căutăm înțelepciunea omenirii, care este cu mult mai vastă și mai trainică decât cea a unui singur individ; totodată, să fim conștienți că viața aduce cu sine atât bucurii, cât și tragedii și că beatitudinea nu pândește după colț, de aceea să fim circumspecți când cineva promite raiul pe pământ; nu în ultimul rând, pentru că omul este o ființă de relație mărginită, să iscodim după experiența înaintașilor care a fost validată de trecerea timpului. Asta face din conservatorism, în cuvintele lui Kirk, „un mod de a privi condiția umană” sau, așa cum îmi place mie să-l definesc, o predispoziție.

 

 

- …și să ne spuneți dacă, de când ați purces la acest demers legat de gânditorul american, ați simțit că românii sunt interesați de conservatorism, de tradiția intelectuală conservatoare, de imaginația morală.

- Percepția conservatorismului în România se poziționează undeva între lipsa de cultură politică și lipsa de interes. Cei mai mulți nu au curiozitatea de a descoperi cu adevărat o școală de gândire ce a modelat societatea euro-americană modernă, fie pentru că sunt de părere că ideile nu (mai) au consecințe, fie pentru că preferă etichetele facile. Conservatorismul este cel mai adesea plasat de partea „greșită” a istoriei, fiind asociat până la suprapunere cu arghirofilia, anacronismul, iraționalismul, machiavelismul sau, în ultima vreme, cu paseismul selectiv (etnocentrism).

„Ordinea, dreptatea și libertatea sunt plante de grădină”, spunea Kirk, iar ”condiția naturală a omenirii este cea a junglei”. Pe scurt, conservatorismul este despre limite, loc și libertate.

 

 

 

”…să se pună accentul pe cititul de cărți, în special al celor „clasice”, care și-au dovedit trăinicia și veridicitatea în timp”

 

 

- Sunteți un istoric atașat de valorile culturale, de filosofie, de credință. Cum percepeți societatea de astăzi, cum se raportează un istoric la cotidian, la prezent, cu toate provocările sale?

- Un istoric este un herald al trecutului extras din cercetarea faptelor înaintașilor direcți și mai puțin direcți, astfel că, prin însăși condiția sa, este dator să se deschidă spre comunitate. Ținând cont de aceasta, istoricul nu ar trebui să recurgă la plăsmuirea memoriei și nici să treacă cu vederea ideile sau evenimentele contemporane pe care le consideră reprobabile, ori de-a dreptul false. În vremurile de azi, când norma, metoda și durata par a nu mai conta pentru cei mai mulți, când rapiditatea informației pare să aibă mai multă greutate decât veridicitatea ei, când superficialitate internautică are priză mai mare decât rigurozitatea științifică, istoricul este chemat să-și prezinte rezultatele cercetărilor sale nu doar în revistele de specialitate, ci și cu ajutorul mijloacelor moderne de informare, folosindu-se de precauția sistemică și de reflecția adâncită, însă evitând graba, lipsa de claritate sau pedanteria.

 

 

- Este un termen în această poveste care vă cuprinde, un termen care pare a fi foarte necesar vremurilor în care trăim: istoria intelectuală. Credeți că mai avem astăzi resurse pentru ca istoria intelectuală să producă efecte? 

- Istoria reprezintă mai mult decât un muzeu cu exponate prăfuite (artefacte sau evenimente din trecut) și fără de folos în societatea actuală. Istoria implică motivații de ordin intim, care, odată relevate, pot îmbunătăți aderența noastră la realitate și la prezent, în folosul nostru și al generațiilor care vor veni.

Istoria intelectuală se ocupă cu investigarea ideilor și felului în care acestea s-au articulat din trecut și până în zilele noastre. Ideile poartă după sine concepții, iar faptele istorice se deslușesc în virtutea acestor concepții, după cum sesiza Raymond Aron, când afirma că „teoria precedează istoria” sau Richard Weaver, când susținea că „ideile au consecințe”. De exemplu, dacă dorim să înțelegem conservatorismul modern, ar trebui să analizăm criticile aduse Revoluției din Franța de la 1789; pentru aceasta ar trebui să corelăm desfășurarea cu ideile revoluționarilor francezi, astfel că ar trebui să mai coborâm cu un secol sau două mai jos în cronologia evenimentelor, ținând cont că nu a fost vorba doar despre concepte de ordin politic, ci și de ordin spiritual, economic sau social. O paletă largă și greu de încadrat fără exercițiu, metodă și pasiune.

Resursele există, generațiile actuale nu sunt nici mai dotate și nici mai puțin dotate decât cele dinainte, însă mediul preferat de informare (internetul) pare a nu fi prielnic elaborărilor intelectuale care cer efort și timp pentru a fi deslușite. Mediul pare a premia spontaneitatea în detrimentul reflexivității, informația fracturată în detrimentul cursivității, interacțiunea în detrimentul introspecției. Din acest motiv consider că îndemnul oamenilor de cultură ar trebui să fie pentru întoarcerea la lecturile compacte în format tipărit sau electronic, adică să se pună accentul pe cititul de cărți, în special al celor „clasice”, care și-au dovedit trăinicia și veridicitatea în timp.

 

 

 

”Războiul constituie unul dintre cele mai intense și tragice episoade pe care o persoană poate să le trăiască deopotrivă alături și împotriva semenilor săi”

 

 

- „Nu cred că Rusia sovietică doreşte război. Ceea ce vrea ea sunt roadele războiului”, spunea Winston Churchill, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial. Un punct de vedere politic din urmă cu opt decenii. Cum se raportează la război – în zilele noastre – un istoric? Are el capacitatea de a se detașa, de a lua distanță față de evenimentele istorice pe care le trăiește și să se situeze pe o poziție neutră?

- Războiul constituie unul dintre cele mai intense și tragice episoade pe care o persoană poate să le trăiască deopotrivă alături și împotriva semenilor săi. Războiul constituie un atentat la adresa vieții, libertății și demnității umane, astfel că nu văd cum un istoric ar putea să nu condamne războiul în general și pe cei care provoacă direct sau indirect războaie în special. Istoricul, asemenea oricărui alt contemporan, nu trăiește într-un turn de fildeș, nu duce un trai de pustnic. Așadar, detașarea îi este imposibilă când vine vorba despre prezent și despre dilemele morale colective care implică noțiunea de „bine” și cea de „rău”. Cât despre meseria sa, istoricul trebuie să caute a expune adevărul din faptele cercetate, cu limitele și cu riscurile pe care le implică un asemenea demers și pregătit să accepte că ar putea da greș. Lecțiile trecutului ar trebui să-i fie mai accesibile decât altora, iar din acest motiv, oricând este posibil sau necesar, fără a cădea în profetism și fără a se complace apatic, istoricul trebuie să prezinte analogii, comparații, serialități între ceea ce se întâmplă în prezent și faptele de odinioară. „A mărturisi, când ești depozitarul unei experiențe ce atinge fibra etică a societății”, spunea istoricul Alexandru Zub, ”nu e un capriciu de veleitar, ci o datorie”.

 

 

 

”Școala și, cu atât mai puțin, internetul, nu mai apelează la memorie decât insular și fragmentar”

 

 

- Ce considerați că a pierdut omenirea în ultima jumătate de secol? Ce a câștigat?

- Aș începe menționând că nu se poate vorbi despre câștiguri și pierderi la nivelul întregii omeniri, căci avem o falie între cei atinși de progresul tehnologic și ceilalți, în primul rând între civilizația euro-americană (alături de Australia și Noua Zeelandă), Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și restul lumii. În ceea ce privește civilizația euro-americană, din care și noi românii facem parte, putem constata o îmbunătățire considerabilă a confortului, medicinei, mobilității și dinamicii sociale, fără a uita de lărgirea accesului la informare și cunoaștere.

Pe de altă parte, toate aceste artefacte sau deprinderi ale modernității ne-au îndepărtat de propria noastră natură umană, precum și de natura înconjurătoare. Acest „mai bine” nu se traduce neapărat prin „mai buni” sau „mai virtuoși”, iar aceasta se întâmplă pentru că am ales să uităm de zbuciumul generațiilor dinainte, de problemele legate de siguranța vieții, de orânduirile politice samavolnice, de mediul înconjurător neiertător, de hrana neîndestulătoare, de ritmul vieții și de cel al naturii. Cu alte cuvinte, ne-am pierdut busola memoriei, iar aceasta înseamnă ofilirea spiritului. Școala și, cu atât mai puțin, internetul, nu mai apelează la memorie decât insular și fragmentar, astfel că riscăm ca memoria să fie denaturată sau confiscată. De către cine? De către demagogi sau creatorii de sloganuri (inclusiv comerciale), care ar vrea să desprindă memoria de istorie, de durată și de vecinătate.

Memoria este despre eroi, ai noștri și ai lor, despre binele comun de azi și de ieri, despre simboluri și cultură; mai este și despre victime, ale noastre, ale lor, ale tuturor. Memoria trebuie cultivată și plivită, să avem ce povesti, dar și să știm de ce ar trebui să ne rușinăm. Lagăr, gulag, Auschwitz, Siberia sau „experimentul Pitești” nu pot fi uitate, nu trebuie uitate.

Memoria nu lasă în urmă nici o victimă, nu selectează țapi ispășitori în funcție de etnie, religie, sex, clasă sau profesie, nu relativizează viața, nu negociază demnitatea umană, nu dictează pacea, nu se face cocardă tricoloră pentru aventurieri și nici nu se aruncă la gunoi dărâmând statui.

Memoria este despre persoană la plural, despre ce am vrea să lăsăm amintire generațiilor următoare, este despre libertate și despre responsabilitate, aer respirabil pentru cei de azi și pentru cei de mâine.

 

 

- Dacă ați avea de ales, în care anume timp al istoriei v-ați dori să trăiți?

- Prefer să trăiesc în prezent, nicicând România sau statele românești pre-moderne nu au avut parte de o condiție mai favorabilă. Obișnuințele mele, așteptările mele, chiar și limba română pe care o vorbesc, sunt prea diferite față de oricare altă epocă a istoriei noastre, astfel că nu știu dacă o întoarcere în timp nu m-ar face un paria sau un ciudat. Se prea poate să mă adaptez și să-mi găsesc calea în vreo epocă trecută, însă prefer să nu risc, prefer „binișorul” cunoscut unui „bine” sau unui „mai bine” nedefinit sau incomplet.

 

 

Urmărește-ne și pe Google News

Daniela Bejinariu: Sunt binecuvântată să fi reușit să văd țesătura propriei vieți și să îmi înțeleg, în sfârșit, misiunea!
Daniela Bejinariu crede în Cuvânt ca poezie și rugăciune. O delicatețe sufletească dublată de un șuvoi de gânduri preumblate prin săli de tribunal, pe scene de folk sau în cenacluri literare. A ales Poezia, dar crede în forța lor, a tinerilor, de a schimba un sistem care, acum, ”fără scrupule ia puștoaice fascinate de instituțiile juridice și le mestecă și le scuipă când s-a stricat toată bucuria în ele”.
Angelo Segall: În Botoșani sunt clădiri cu arhitecturi de invidiat / Teatrul e legat de istoria orașului, mândria populației
S-a născut în Botoșani, oraș pe care l-a părăsit în urmă cu multe decenii, stabilindu-se în Canada. A rămas, însă, fidel amintirilor. Amintiri despre locuri, oameni, întâmplări care acum au ajuns în paginile unei cărți.
Nepoata lui George Enescu, mărturisiri emoționante despre fratele și fiica marelui muzician: George compusese prima Rapsodie înainte să se nască tata
Geniile au purtat dintotdeauna pe umeri poveri care în timp au devenit legende. Iubiri neîmplinite, fugare răscoliri ale destinului, frământări artistice care trec de limita normalului omenesc. George Enescu nu a făcut excepție. Cu toate acestea, geniul botoșănean a reușit până la final să păstreze nu doar în aparență un caracter integru, o fidelitate tulburătoare față de neamul şi de familia sa, un respect neștirbit pentru omul simplu.
Ștefan Teișanu: Nu ajungi ușor și nici des la Darabani / Cu cât mai imposibil, cu atât mai dătător de energie și de speranță totul
În fiecare sfârșit de vară urci către Nord. Un spațiu până în urmă cu niște ani aproape fără nume, fără identitate, fără speranță. A urca în Nord a devenit, astăzi, o călătorie către cunoscut. De la un an la altul mai cunoscut! De nouă ani, Darabaniul își dezvăluie comorile istorice, culturale, turistice, chiar și economice sau sociale. Pentru că Nordul începe să se dezvolte, să nu se mai rușineze de ale sale, dar mai ales învață Nordul să primească oaspeți.
Dan Sociu: În momentele cele mai dure pe care le-am trăit, acelea de durere fizică extremă, era un punct în care eram salvat
Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei douămiiste, dar şi un jurnalist de atitudine, fiind deseori implicat în activismul ecologist. 
POVESTEA tânărului din Botoșani care aduce pe Pietonalul Unirii un festival culinar cum n-a mai fost: Pături pe iarbă, hamace între copaci, concerte stradale și... chef Foa – VIDEO & GALERIE FOTO
Botoșaniul și botoșănenii au rămas de prea mult timp captivi în seria festivalurilor care presupun mici și bere la pahar, într-un decor de terase învăluite în fumul grătarelor.Orașele mari se bucură de aproape 10 ani de evenimente stradale cu muzică de calitate și incursiuni culinare în jurul lumii.
Povestea impresionantă a Alexandrei, ”Fata cu cărțile”: Din Botoșani în Cipru și înapoi în România, pentru a ajuta copiii bolnavi – GALERIE FOTO
A visat mereu în cuvinte. Să le scrie, să ademenească poveștile și să le redea vieții. Cu timpul, între ea și cuvânt a apărut o sfiiciune de neînțeles, un soi de teamă, de neîncredere. Atunci a avut curajul să pună punct și să o ia de la capăt. Nu știa că, într-un alt fel, într-o altă lume, se va întoarce la cuvânt. Cuvântul din carte.
Elena Cardaș, viața printre meteoriți și destinul ”dulce-amărui” al unui medic scriitor: Pentru mine cancerul a fost o mare lecție / Nu cred în familiile perfecte, nici în profesioniștii perfecți
Pe Elena Cardaș o cunoaște multă lume. Mai ales de când și-a asumat în comunitate roluri care multora le-au fost incomode. Este omul care a luptat cu birocrații și cu mentalități învechite. Este scriitorul care s-a salvat de propriul destin scriind în trei săptămâni un roman ”în mare parte” autobiografic. Este medicul care a învățat lecția pacientului atunci când cancerul i-a arătat că ”limita e cerul”.
Roxana Gherasim: Am învățat să apreciez mai mult oamenii care vin pentru o scurtă perioadă în viața mea / Sărbătorile vor fi mereu cu un ochi care plânge și cu unul care râde
A fost profesoară, dar s-a implicat și în tot ce înseamnă cultură, voluntariat, jurnalism. Chiar dacă trăiește de ani buni în Germania, nu s-a desprins niciodată cu adevărat de Botoșani. Revine acasă de câte ori se ivește prilejul. Primul drum îl face mereu la părintele duhovnic, apoi se oprește la mormântul mamei. Și-a păstrat prietenii, pășește pe aceleași alei și se bucură de oamenii orașului după care va tânji mereu.
Tânără referent de la Centrul de Creație și arta încondeierii ouălor: Așa ar fi corect să fie de culoare roșie / Tehnica cu ciorapul este cea mai cunoscută
Ouăle încondeiate nu lipsesc de pe masa românilor în zilele de Paști. De toate culorile sau doar roșii fac parte mereu din meniul pascal. Majoritatea gospodinelor păstrează cu sfințenie tradițiile și își arată măiestria în fiecare an.
INTERVIU Constantin Boștină, fost secretar personal al lui Ceaușescu și ex-prim-vicepreședinte al Consiliului Popular Botoșani: Ceaușescu trebuia înlocuit, dar nu așa, nu prin împușcare / M-am simțit foarte bine și în perioada de dinainte de 1989 și mă simt bine și acum - VIDEO
După 32 de ani în care s-a manifestat aproape exclusiv ca un capitalist, Constantin Boștină a reapărut în atenția publică din postura de fost demnitar în regimul totalitar. Aceasta după ce a scos pe piață cartea ”În ochii ciclonului, am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu” plină cu dezvăluiri din intimitatea cuplului dictatorial.
INTERVIU premieră cu Doru Constantin, administratorul șef de la „Apă”! Nova Apaserv își schimbă direcția: Era o delăsare, un dezinteres VIDEO 
Povestea oamenilor care s-au autodeclarat „salvatorii” companiei Nova Apaserv de la Botoșani a fost răsfoită de botoșăneni de prea multe ori. Și nu a fost una cu happy-end. Planuri, strategii, obiective, reforme și schimbări de paradigmă. Suntem în fața unui nou „punct și de la capăt”, care poate însemna o călătorie într-un sentiment de deja-vu. Sau poate direcția corectă. 
INTERVIU în oglindă: Paula Berențan – Tiberiu Manolache, noii subprefecți ai Botoșanilor: De ce s-a considerat că sunt persoana potrivită? / Întâi trebuie să ne așezăm la locurile noastre VIDEO
Suflu proaspăt în două importante funcții de la județ: doi tineri cu mai puțină notorietate în viața publică și administrativă botoșăneană au intrat în echipa de conducere a Prefecturii alături de „veteranul” Dan Nechifor, prefectul județului.
În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj
Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.
INTERVIU Mirel Manea: Destinul eu mi l-am făcut / Muzica nu are bariere și nici granițe - VIDEO
Ce s-ar mai putea spune despre un botoșănean care a cântat în orașe pe care mulți dintre noi nu le vedem decât prin filme? Ce am mai putea afla nou după sute de articole și emisiuni? Și totuși, între un concert la Atena și unul al Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani, am încercat să îl descoasem pe Mirel Manea, prim-trompetistul care a cântat de la Vatican până la New York și de la Roma până la Monte Carlo. Ce am aflat puteți vedea în interviul de mai jos.
Florentin Țuca: Nu avem de-a înfrunta un ”anti-Eminescu” fățiș, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare
Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Gellu Dorian: Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte
"La ce bun Cultura în vreme de restriște spirituală?", ne-am putea întreba astăzi, parafrazând celebra zicere a lui Friedrich Hölderlin, de acum mai bine de un secol și jumătate.
Contestată sau admirată, Iustina Irimia Cenușă, din postura de director: Singura afiliere pe care o am este dragostea față de cultura tradiționalăVIDEO & FOTO
Pentru unii observatori mai fini, numirea cântăreței de muzică populară pe postul de director interimar al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani a fost cumva previzibilă.Alții, în schimb, au asociat saltul în carieră al artistei drept înregimentare politică.
Ada D'Albon, nepoata lui Sadoveanu, între debutul de la Botoșani și viața în exil: Nimeni nu a îndrăznit să trăiască ce am trăit noi / Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură! - FOTOGALERIE
O poveste de viață fascinantă, construită pe un fir care se confundă deseori cu istoria unui timp greu încercat.
INTERVIU Andreea Cujbă, designerul vestimentar de la Botoșani care ne menține în tendințe: Ce purtăm în seara de Revelion? Care este culoarea anului 2022? Ce aruncăm din dulap?GALERIE FOTO
Este tânără, frumoasă și elegantă. Este un etalon vestimentar pentru multe dintre doamnele și domnișoarele din Botoșani care țin la imaginea lor. Andreea Cujbă este creatorul de modă botoșănean cu o ascensiune rapidă în ultimii cinci ani.
Ne-a coplesit cu eruditia sa. Dar discursul acesta calofil duce la prolixitate, ca sa ne exprimam in limbajul domnului profesor. In alte cuvinte cizelarea excesiva in dauna continutului duce la lipsa de concizie si claritate. Imi vine in minte un proverb ”Aratura prea adanca innabusa samanta”.
3 aprilie 2022, 15:16
Sondaj
Credeți că trebuie limitată la 30 km/h viteza pe șoseaua de la Lebăda?
Da
Nu
Nu știu / nu mă interesează
Declaraţia zilei
„În aceste cazuri punctuale poate fi apelat numărul de urgență 112, se deplasează o patrulă de Poliție sau de Jandarmerie la locul indicat iar aceștia iau măsurile legale, conform Legii 61/1991 pentru tulburarea liniștii și ...
Curs valutar
astăzi
EUR
Euro
4.9192 lei
USD
Dolarul SUA
4.6852 lei
CHF
Francul elveţian
4.9737 lei
GBP
Lira sterlină
5.6962 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.4209 lei
XAU
Gramul de aur
268.5155 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2412 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.1854 lei
AUD
Dolarul Australian
3.1512 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.4303 lei
CZK
Coroana Cehească
0.2022 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6614 lei
Vremea
astăzi
Botosani
9.2 o C
Dorohoi
9.6 o C
Bucecea
7.8 o C
Darabani
4.6 o C
Saveni
10.1 o C
Ştefăneşti
8.0 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2022 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.