Reportaj18 februarie 2015, 16:10 REPORTAJ : Mănăstirea care se prăbușește sub povara propriei istorii : GALERIE FOTO
Mănăstirea Agafton poartă pe umeri o povară imensă și păstreazăîntre ziduri suferința a sute de suflete ce-au poposit în ansamblul declădiri care încă dăinuie și astăzi. Nu însă pentru mult timp pentru cămare parte dintre acestea se află într-o avansată stare de degradare șise prăbușesc de la sine. Bani pentru a fi reparate nu sunt, iarintervențiile sunt îngreunate de faptul că aceste imobile sunt denumitepompos monumente istorice și sunt protejate de lege.
Sărăcie lucie dusă la extrem
În amiaza zilei de 18 februarie, învăluită de un soare păcălitor cu dinți, poposesc la poarta mănăstirii. Mărturisesc că la intrare am fost stăpânită de gânduri meschine, auzisem că lăcașul a devenit un pol al sărăciei și că măicuțele, vreo 30 la număr, mor de foame. La ieșire, după o oră petrecută în liniștea mănăstirii și învăluită de peisajul pitoresc, am plecat rușinată de gândurile care m-au dus acolo. Ce-i drept, ar fi fost un articol de presă faptul că maicile nu au ce mânca.
În realitate, slujitoarele Domnului își poartă demne ”crucea”. Întâmpină probleme care țin de partea financiară însă care nu-și au rezolvare decât de la nivel foarte înalt. Mă întâmpină o maică extrem de speriată de vizita unui ziarist. Nu-s obișnuite cu oaspeții, iar zilele trec una după alta, la fel. Îmi repetă la nesfârșit că nu au voie să dea interviuri, pentru că este nevoie de o aprobare direct de la Mitropolit. Nu se îndură să mă dea pe poartă afară și acceptă să îmi arate mănăstirea.
Închisă de comuniști, transformată într-un fel de cămin cu nebuni
Și așa încep să pricep cum istoria este îngropată în mod natural, sub ochii noștri ai tuturor. Aflu date care sunt disponibile în detaliu și pe Wikipedia însă am un ghid extraordinar care-mi arată însuflețită câte au pătimit înaintașele sale. Comuniștii au închis mănăstirea abuziv în urmă cu aproape șase decenii și-n jur de 300 de maici au fost scoase din chilii. Lăcașul s-a transformat într-un soi de cămin pentru bătrâni, persoane cu handicap și bolnave psihic, și-așa a rămas vreo 40 de ani.
”Era un cămin aici pentru bătrâni, erau persoane cu boli cronice, iar restul de până la 150 erau persoane singure, nu erau toate bolnave”, povestește măicuța. O asaltez cu întrebări curioasă să aflu ce ascund casele aliniate în jurul Bisericii. Zâmbește: ”Chiar nu știți mai nimic”.
Biserică construită de pustnici în jurul anului 1700
Să tot fie în total vreo 60 de căsuțe sau chilii mănăstirești, vreo cinci fântâni, două anexe, Turnul clopotniță și două Biserici: ”Pogorârea Sf. Duh” și cea din lemn ”Sf. Arhangheli”. Toate declarate monumente istorice de categorie B, majoritatea aproape de prăbușire. Cel puțin două case au pereții prăbușiți iar maicile nu au bani să le repare. Acolo au locuit și bătrânii și bolnavii psihic însă în condiții de insalubritate totală, întrucât căsuțele nu erau dotate cu instalații de apă și canalizare. Fiecare imobilizat la pat își avea hârdăul sub patul său. Mănăstirea a fost redeschisă în 1996 iar primele călugărițe trimise de la Mănăstirea Agapia au locuit o bună perioadă de timp alături de bolnavi. Conviețuirea a fost dificilă, maicile plângându-se că bolnavii le batjocoreau cu vorbe murdare, le loveau cu bulgări, tulburau slujbele, făcând multe alte necuviințe.
Rugăciune împletită cu muzică
Astăzi, este liniște. Cel puțin iarna când pete de zăpadă încă colorează aleilor, în locuri unde razele soarelui nu răzbesc. Vara e altă treabă, spune maica ce mă însoțește. Se deschide Tabăra Agafton și muzica de acolo le tulbură momentele de rugăciune. Oftează resemnată și-mi spune mai departe povestea mănăstirii. Aflu că poetul nepereche a petrecut acolo bună parte din copilărie și chiar tinerețe. A fost inspirat de codrii seculari când a scris ”Călin, file de poveste” sau ”Mai am un singur dor”. Chiar o mătușă de-a lui, Olimpiada Iurașcu își doarme somnul de veci lângă alte maici înmormântate acolo. Se miră femeia în negru care mă însoțește cum Mihai Eminescu adună anual oameni de cultură care fac tot felul de manifestații, în timp ce locurile ce i-au fost dragi, se năruiesc.
Au vrut maicile să accesese fonduri europene ca să repare chiliile mănăstirești dar nu s-a putut, nu aveau partea de co-finanțare. Maica stareță își petrece timpul într-o casă veche de câteva decenii bune iar când intri aproape că te lovești de tavan. Slujitoarele Domnului muncesc zi de zi pentru a lucra pământul și pentru a crește animalele întrucât lăcașul supraviețuiește prin auto-gospodărire. Viața merge înainte, însă cu fiecare zi, mai cade un perete, se mai surpă o bucată de tavan. Până într-o zi când, istoria va rămâne doar pe hârtie iar realitatea vă arăta doar un morman de moloz.
Gabriela ERDIC
[[galerie-foto]]
Agitând în mână o mască, primarul de Todireni se plimbă de colo-colo prin bifurcația Trușești - Răuseni și privește în gol spre drumul de unde nu vine nimeni. Sigur, ”drum” este prea mult spus pentru chestia aceea care, când o privești, îți dă impresia că ai mai degrabă șanse să termini de numărat oile când suferi de insomnie decât gropile din așa-zisa șosea.
Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol. Cuvintele îi aparțin lui Albert Einstein, geniul care, deloc întâmplător, își găsește loc și în povestea noastră.
Într-un apartament micuț situat la parterul unui bloc de pe Aleea Zorilor „a luat naștere” Centrul Social „Strop de Alinare”. Sunt ajutați oamenii nimănui, care își duc viața pe străzile Botoșanilor.
După șase ani de zile de la ultimul protest „al străzii” organizat în municipiu, Botoșaniul a dat în clocot iarăși. Cei mai mulți dintre cei care au ieșit să protesteze față de măsurile și restricțiile pandemice care parcă nu se mai opresc, s-au organizat pe rețele de socializare. Protestul a fost autorizat pentru 100 de persoane, în realitate în Piața Revoluției au ajuns de cinci ori mai multe.
Din birourile persoanelor cu funcții din județ sau de pe la București, realitatea de zi cu zi pe care o trăiesc oamenii când se confruntă cu diverse probleme în instituțiile publice este mai puțin cunoscută. Sau deloc. Iar ceea ce Botoșăneanul, cel puțin, a arătat în nenumărate rânduri, și anume că pandemia convine de minune aparatului de stat, chiar se reflectă în realitate.
Să nu îndrăzniți zilele acestea să vă faceți buletin nou! Încercați doar dacă vreți să vă bateți joc de timpul vostru. Sau, mai bine spus, numai în cazul în care sunteți dispuși să (re)deveniți mingea de ping-pong a autorităților.
Acțiunile prin care se încearcă convingerea persoanelor fără adăpost din municipiu să meargă într-un loc acoperit pe vremuri de ger nu au fost inventate sâmbătă seara, la finele săptămânii trecute. Au loc aproape an de an, echipajele Poliției Locale efectuând un periplu prin oraș, în locurile cunoscute, pentru a încerca să evite pierderi de vieți omenești din rândul oamenilor străzii.
Astăzi, 18 octombrie, se împlinesc 30 de ani de când Părintele Paisie Olaru s-a mutat la cele veșnice.
Dacă vă gândiți să mergeți pe litoralul românesc ca să auziți marea, scoateți-vă rapid chestia asta din cap. Fiindcă pe mirobolantul mal românesc al Mării Negre se aude orice, numai valurile produse de Black Sea nu se fac auzite. Sunt acoperite de maneliști, vânzători ambulanți, motoare turate la maxim. Dar mai ales de multă nepăsare și nesimțire a unor oameni care au primit de la divinitate un cadou de neprețuit pe care își fac nevoile.
Pe 6 august împlinește 83 de ani. Este printre ultimii actori din Generația de Aur a teatrului botoșănean. Un destin care bate orice scenariu, o viață ca un spectacol, un actor care ne oferă o lecție de viață: dincolo de orice personaj de pe scenă există o poveste.
Pitit pe o stradă micuță din Botoșani, un iaz aproape necunoscut botoșănenilor păstrează amintirile a cel puțin trei generații. Povești care, din când în când, ies la suprafață asemenea unor mesaje în sticlă, spre a fi dăruite celor care nu au aflat încă.
În cele două luni de izolare, instituțiile de cultură din Botoșani, ca peste tot în țară și în lume, au încercat să suplinească expozițiile, concertele, spectacolele de teatru, deschizând către public un culoar virtual.
Peste 10.000 de români, majoritatea clujeni, dar și directori și oameni de afaceri din Botoșani, s-au întors în anii 80, preţ de o seară, ajutaţi de o Sabrina ilegal de sexy pentru cei 51 de ani ai săi, un gentleman de la Modern Talking, un Milli Vanilli în mare formă, un Ottawan plin de energie și un Silent Circle ca la prima tinerețe.
Băiatul care purta haine femeiești și făcea pe oricine să zâmbească avea nume de sfânt. Botoșănenii îl știau după poreclă, italianul de pe Bulevardul Mihai Eminescu, însă numele lui real era Constantin Vîrlan. Povestea lui o știu puțini oameni, care l-au cunoscut îndeaproape și au avut grijă de el, pe vremea în care trăia. S-au preocupat ca acest băiat al străzii să fie îngropat creștinește, așa cum merită fiecare persoană din lumea asta.
Sunt extrem de mici, gingași și necesită o atenție deosebită din partea cadrelor medicale de pe Secția de Neonatologie. Sunt ei, bebelușii prematuri, ținuți în incubator și câteva luni în șir.
Academicianul speră ca modelul său să inspire, să dea speranţă copiilor şi părinţilor care trec pragul casei sale din Darabani.
Gheorghe Iavorenciuc, sensibilul incurabil care s-a regăsit mai degrabă printre iubitorii de frumos, decât în politică. A ieșit din viața publică și a rămas în umbră lucrând la visul lui care i-a devenit realitate după trei ani de muncă.
Ideea a pornit de la o străfulgerare de moment: ce ar fi dacă…? A prins contur și după câteva telefoane s-a concretizat în poate unul dintre cele mai frumoase cadouri ce putea fi făcut unor copii speciali. Fetele de la Centrul Prietenia din municipiul Botoșani au din această vară o piscină în curte în care se distrează și se răcoresc în zilele caniculare.
Majoritatea oamenilor dezvoltă aproape involuntar o atitudine ostilă când văd uniforma albastră a polițiștilor. În trafic cu precădere, pentru că în alte situații oamenii legii sunt percepuți drept salvatori. Sunt cei sunați întotdeauna atunci când ceva merge rău.
În timp ce unii gătesc doar în familie, există și persoane care o fac în cantități industriale. Iar cei care se hrănesc din aceste bucate sunt de ordinul sutelor.
