La fix 40 de kilometri distanță de municipiul Botoșani se află comuna Cordăreni. Undeva dincolo de Dorohoi, drumul cu mașina este unul anevoios, nu din cauza a cine știe ce obstacole, ci doar a gropilor care fac distanța până acolo să fie parcursă în mai bine de o oră.
O localitate rurală pierdută între dealuri pustii și care mustește de sărăcie. Puține sunt casele din care respiră prosperitatea oamenilor care trăiesc în ele. Cele mai multe stau pe-o rână, la un pas să se năruiască, abandonate, nelocuite, fără vreo speranță că vor mai avea vreodată foc în sobă.
În Cordăreni primar este Constantin Dumitraș, un tânăr din care răzbate dorința de a demonstra că-și merită voturile. El este cel care le-a luat oarecum sub aripa lui pe cele două fete minore ale Elenei Boghian, pe Anca și Maria. Una dintre adolescente are 14 ani, cealaltă este cu un an mai mare.
.JPG)
Elena, mama, are 37 de ani și s-a căsătorit la vârsta de 19 ani. A rămas singură cu trei copii, cele două fete și un băiețel de vreo 8 anișori. La divorț instanța l-a obligat pe fostul soț la plata unei pensii alimentare de 600 de lei. Nu a văzut un ban de la omul cu care are copii, care se îneacă în alcool și care abia are bani să se întrețină pe el.
În schimb a pierdut și ajutorul social de la Primărie.
Nici o lege clară nu explică cum se procedează în astfel de cazuri. În care guri de copii rămân nehrănite.
La sfârșitul semestrului mama le-a retras pe cele două fete de la Liceul Șendriceni unde învățau secretele panificației.
.JPG)
Femeia cu trei clase absolvite a rămas cu copiii acasă și cu planuri mărețe de plecare în Germania, la cules de căpșuni. Una dintre fete primește de la începutul anului școlar o bursă financiară de la Tamara Ciofu care s-a orientat spre copii necăjiți din județ pe care-i sprijină să învețe carte.
Tamara Ciofu a aflat despre retragerea fetelor de la școală, ele fiind văzute acasă de primarul comunei care a luat imediat atitudine. A doua zi s-a și urcat în mașină pentru a afla ce anume a determinat-o pe mamă să nu mai lase fetele la școală.
Iar de aici se desprinde o altă poveste ruptă chiar din realitatea satelor românești și care arată dimensiunea dezastrului din sistemul românesc în ansamblul lui, pornindu-se de la legi, sistem educațional, până la mediu de dezvoltare sau justiție.
„Am avut ajutor din partea dlui primar. Când s-a terminat primul semestru, le-am scos de la școală. 30 de milioane de lei vechi am făcut datorie pe bază că plec în Germania să câștig bani ca să le pot da înapoi la școală. La cules de căpșuni. Aici, nu pot să-mi găsesc de lucru că am numai trei clase”.
Și câtă dreptate are această femeie.
O zi din viața fetelor, eleve la Liceul Șendriceni:
Copilele se trezeau la 5:30 și mâncau în cel mai bun caz o felie de pâine cu zacuscă. La ora 6:30 erau luate de microbuzul la care au abonament pentru a fi duse la școală, de cele mai multe ori în picioare, înghesuite cu ceilalți călători. Drumul durează o oră. Ajung la Șendriceni undeva în jurul orei 7:30 și așteaptă în frig până se deschide unitatea de învățământ. Cursurile se termină la ora 14:00, fetele fac drum întors și în jur de 15:00 ajung acasă unde mânăncă prima masă serioasă din zi. La școală există un chioșc, numai că mama nu are bani să le dea pentru a-și cumpăra mâncare.
O lună din viața familiei:
Pe lângă mâncare, haine la copii, lemne de foc pentru locuință și alte cheltuieli mama trebuie să scoată din buzunar 850 de lei pentru a plăti naveta celor două fete ca să poată ajunge la școală. 850 de lei, numai pentru navetă, la o pensie alimentară de 600 de lei și aia neplătită.
„Nu e normal ca două fete de 15 ani să stea acasă. Dacă știi foarte bine că dl primar a intervenit și a adus și o bursă din partea noastră, asta înseamnă că pe dl primar îl interesează. Nu e normal ca tu, care ai trei clase să îți oprești fetele de la școală”,
Tamara Ciofu, parlamentar
Și binefăcătoarea fetelor are dreptate. Și mama. Fiecare în felul ei.
.JPG)
Tamara Ciofu a reușit să discute cu directorul Liceului de la Șendriceni să reprimească fetele la școală începând chiar de luni, 26 martie 2018. Iar din anul viitor să se încerce varianta înscrierii la o școală din Botoșani pentru a putea sta la internat.
Pentru mamă, o companie de confecții din Botoșani este dispusă să o specializeze și să-i ofere un loc de muncă. Însă aici intervine misiunea primarului.
„Dacă mai sunt cel puțin nouă femei care vor să se apuce de muncă, d-na Manuela Zarug angajează personal, le pune la dispoziție și le decontează drumul, 19 milioane de lei vechi în mână, plus bonuri de masă. În condițiile astea nici mama nu este nevoită să plece să se umilească, să stea în genunchi la căpșuni, poate să stea acasă să-și vadă de copiii ei”,
Tamara Ciofu, parlamentar
Femeile din sat în general fug de navetă, drumul până la Botoșani este prost iar salariul nu este unul care să-l facă mai ușor de răbdat.
Mai mult, angajatorii locali pierd tot mai mult teren în fața firmelor care recrutează forță de muncă din satele botoșănene și care merg din comună în comună și amăgesc oamenii cu câștiguri de mii de euro, în străinătate.
„Eu am aici un punct de lucru, de confecționare a articolelor pentru securitatea în muncă. 15 fete și vreo trei băieți, care sunt toți mulțumiți. Ele cu naveta, li se pare foarte departe, au mai fost propuneri, eu încerc. Ei după ce ajung în străinătate îmi dau dreptate, asta e problema, că eu încerc să-i motivez de aici, dle nu plecați din sat că aveți de lucru aici. Eu încerc, nu am știut de oferta doamnei Zarug”,
Constantin Dumitraș, primarul comunei Cordăreni
Întrebarea este adresată de Tamara Ciofu, uneia dintre cele două fete.
Răspunsul vine prompt, firesc din glasul fetei retrasă de la școală din cauza lipsurilor familiei.
Mamei i se încețoșează privirea de lacrimi.
Într-o țară și într-un județ în care copiii nu ajung la școală din cauza drumurilor ciuruite și unde un abonament pentru o distanță de 25 de kilometri costă peste 400 de lei pe lună. 20 de lei scoate din buzunar un om din Cordăreni ca să ajungă la Dorohoi, dus-întors.
Într-o țară în care se fac tot felul de statistici despre abandonul școlar dar nimeni nu verifică efectiv care sunt motivele reale pentru care copiii nu mai pot ajunge la școală.
Într-o țară în care un fost soț bețiv doarme liniștit noaptea chiar dacă nu plătește pensie alimentară pentru cei cărora le-a dat viață.
Într-o țară în care străinii vin și ne iau tinerii pentru a-i exploata la muncă în străinătate, iar autoritățile stau cu mâinile în sân.
Într-o țară din care par să se desprindă de fapt două Românii.
DESCARCA APLICATIA BOTOSANEANUL PENTRU MOBIL:
În colaborare cu filiala județeană a Asociației Nevăzătorilor din România (ANR), Botoșăneanul demarează astăzi un proiect unicat în mass-media din această parte a țării. Timp de mai bine de o lună, în fiecare week-end, vom publica articole despre oraș scrise de persoane pentru care ”lumina ochilor” este doar o metaforă.
Biserica este locul în care cerul se întâlnește cu pământul, locul unde Dumnezeu ajunge în sufletul oamenilor, luminându-le chipurile de pace duhovnicească. Mii de botoșăneni s-au adunat miercuri dimineață într-un astfel de loc, un colț de rai, pentru a fi parte la una dintre cele mai impresionante Sfinte Liturghii ce au avut loc la Botoșani.
”Am cafeaua pusă la bar de dimineață, este 4 după-amiaza și încă nu am avut timp să mă ating de ea. Am avut continuu clienți, n-am stat o clipă”. O chelneriță bronzată, în pantaloni scurți, se plânge unei cunoștințe. N-are timp şi de alte lamentări şi nici să culeagă eventuale „compasiuni” fiindcă la terasa Centrului Vechi din Bistriţa la care lucrează tocmai au mai sosit doi oameni la o masă şi trebuie să le ia comanda.
Venit în judeţ ca să îl ajute pe candidatul PSD la Primăria Vlăsineşti, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu s-a dezminţit. Devenit celebru pentru perlele pe care le debitează, Petre Daea nu a ”dezamăgit” nici la Botoşani.
Ministrul transporturilor, Răzvan Cuc a ajuns ieri în nordul țării, la Botoșani. Oficial a tot repetat că s-a decis să vină după ce a auzit de protestul de la Manoleasa. Tot oficial, colegii de la PSD Botoșani îi anunțaseră deja prezența, cu câteva zile înainte de a se ști de protest.
Sub picioarele a mii de oameni, covorul roşu, care a căpătat déjà forma pavelelor în care este îndesat de ghetele domnilor şi cizmele doamnelor, rezistă totuşi cu stoicism. Că de aia e covor, să fie călcat în picioare… Ce te faci însă cu poporul care este ţinut sub “talpa protectoare” de atâta amar de ani? El nu este covor, dar pare totuşi că se cam face… preş. Şi cum spuneam, asta nu-i de azi, de ieri.
Istoria Muzeului Județean Botoșani începe la sfârșitul anului 1955, mai precis, pe data de 23 decembrie, cand s-a semnat “actul său de naștere”. Așa se implinea una dintre dorințele locuitorilor acestui oraș, aceea de a avea un muzeu.
Trenul căruia unii botoşăneni îi spun ,,Căruţa” străbate jumătatea de sud a judeţului Botoşani transportând în mare parte naveşti, începând de la Dorohoi şi până la Iaşi. Şi invers. Călătorii fac parte din diverse categorii: profesori, doctori, studenţi, elevi, muncitori în diverse domenii.
Te-ai fi gândit că „plâng şi pietrele”, numai că în acest colţ de Românie nu prea-s pietre, drumul de la casă şi până la Biserica Sfântul Dimitrie e de-un asfalt cum tare l-ar mai vrea botoşănenii pe Primăverii. Şi pietrele oricum nu plâng, iar figura asta de stil a devenit o banalitate de când a fost băgată în atâtea texte. Iar lacrimile sunt cu precădere la căpătâiul Maricicăi Iosub, acolo unde veghează tatăl, cei trei fraţi şi cele două surori.
La ora 7:30 în dimineața zilei de 1 septembrie, deja două mașini încărcate cu gunoi stăteau aliniate în fața porții Centrului Integrat de Management al Deșeurilor de la Stăuceni. Erau utilajele celor de la Deea Cleaning, operator de salubrizare botoșănean. Pe drum, alunecau spre a bifa această premieră la Botoșani și camioanele firmei Pavra Com. Singurii care au achitat avansul solicitat conform contractului, pentru a fi primiți pe rampă.
Marfarul trece șuierând printr-un soi de tunel care desparte și totodată unește o clădire ce se întinde de-a lungul străzii. Linia ferată traversează perpendicular șoseaua, își face loc prin mijlocul imobilului construit din cărămizi maro-roșiatice și se oprește într-o cu totul altă lume. Cât cuprinzi cu ochii vezi doar pavilioane lungi-lungi din lemn, doar cu parter și multă sârmă ghimpată.
Miezul celei mai luminoase nopți a anului se apropie cu repeziciune și mai spre marginea Botoșanilor... Aici unde minutele dinaintea sărbătorii religioase supreme a ortodoxiei propun un tablou al contrastelor.
În scurt timp, pe 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, patronul spiritual al orașului, se va sărbători și ziua municipiului Botoșani. Din nefericire, Biserica Sfântul Gheorghe, simbolul urbei, arată groaznic, nu are pictură și parcă pe nimeni nu interesează soarta acesteia.
La blocurile din Parcul Tineretului oamenii își fac nevoile în lighene și apoi le aruncă afară. Unii, se urinează chiar pe scările din interior și nu se mai deplasează până în cămăruțele care se doresc a fi grupuri sanitare. Noaptea, unii își lasă chiar și fecalele pe treptele jegoase din interior.
Botoșăneanul Eduard Pîrvu este baseballistul care, la numai 21 de ani, are în palmares șapte titluri de MVP al României, de patru ori a fost desemnat cel mai bun pitcher (nr. persoana care aruncă mingile) şi o dată cel mai bun batter (nr. persoana care loveşte mingile).
Recia Verbia este un sat despre care, cu toată ruşinea, trebuie să vă mărturisesc că în atâţia ani de presă n-am auzit. Am aflat însă săptămâna aceasta într-o împrejurare nefericită, întâlnirea cu Daniel Scripcă, adolescentul despre care vă spuneam acum câteva zile că este chinuit de o afecţiune îngrozitoare.
Loredana Heghiș are 22 de ani și are aproape 9 ani de când face haltere. A fost vicecampioană europeană la categoria sa și are amintiri de prin toate țările prin care a fost la campionatele europene sau mondiale, inclusiv din Thailanda sau din Cipru.
”L-am visat pe bunicul dinspre mamă care murise la 95 de ani, lucid, cu mintea brici. Țin minte că l-am surprins de nenumărate ori rugându-se la Dumnezeu să-l ia în Împărăția Lui; se săturase de trup. Ajunsese o umbră mișcătoare. Și acum îmi sună în urechi vorbele bătrânului: «Ia-mi Doamne ananghia asta de carne, nu vezi cât s-a împuținat, a început să putrezească pe oase, și așază-mă unde mi-i locul; dacă aici am păcătuit, am veșnicia în față, așa că am tot timpul din lumea să devin un sfânt». Cuvintele bunicului aveau ciudățenia lor, dar îmi cădeau bine la suflet, ca un balsam”.&
S-a născut în 1812, la Botoșani. Se trage dintr-o familie cu origini poloneze, după cum se poate observa în nume, Nicolae Pisoski. Mare boier, a fost artizan al Unirii Principatelor, revoluționar pașoptist și, nu în ultimul rând, o personalitate marcantă a orașului.
Mihai Pușcașu este tot ceea ce înseamnă clubul Kokoro Botoșani. Are 28 de ani și cu un master în inginerie, a început totul ca un hobby, în timpul facultății, la Iași. Astăzi predă copiilor de 3-4 ani, dar și adulților de 30-40 de ani, karate.
