Cea de a XXIX-a ediţie a Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu a reunit la Botoşani cei mai cunoscuţi poeţi contemporani pe 15 ianuarie, din 2010 devenită Zi a Culturii Naţionale.

Juriul naţional care a desemnat nominalizările dintre poeţii români propuşi pe baza sondajelor alcătuite de reviste literare are următoarea componenţă: Nicolae Manolescu - preşedinte, Mircea Mihăieş, Daniel Cristea Enache, Răzvan Voncu, Ioan Holban, Vasile Spiridon şi Gabriela Gheorghişor.

Au fost nominalizați poeții Vasile Dan, Nichita Danilov, Marian Drăghici, Ovidiu Genrau, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Matei Vişniec, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu.

În urma deliberărilor, s-a decis. Laureatul Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu - Opera Omnia, pentru anul 2019, este Ovidiu Genaru.

Poet, dramaturg, publicist, traducător. Gimnast, pictor de icoane, Ovidiu Genaru s-a născut în anul 1934, în Bacău. A urmat Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti (deşi dorea să devină medic).

S-a remarcat ca gimnast, fiind considerat la un moment dat chiar o speranţă a acestui sport. În timpul facultăţii descoperă literatura. După absolvire, predă gimnastica la Şcoala Sportivă din Bacău. Debutează cu poezie în revista Luceafărul în anul 1964. Prima apariţie editorială: 1966, cu Un şir de zile,  în colecţia Luceafărul a Editurii pentru Literatură. De atunci continuă să publice versuri şi proză, având, ca şi Emil Brumaru sau Eugen Nicorici, soarta scriitorului înzestrat din provincie care este simpatizat de toţi dar nu primeşte locul cuvenit, pe măsura talentului său, în ierarhia literară.

Din 1968 în 1974 este redactor la Revista Ateneu, apoi pe rând: asistent universitar la Institutul Pedagogic din acelaşi oraş, muzeograf la Casa Memorială George Bacovia, consilier la Inspetoratul pentru Cultură al judeţului Bacău, deputat FSN, din nou consilier.

„Este un poet vital, ingenios, mimetic, metaforele lui sunt îndrăzneţe şi mobilitatea spiritului său e mare. Priveşte de departe nevrozele provinciei şi nu se lasă cuprins de ele. Omul însuşi e interesant şi destinul lui în singurătatea provinciei nu cunoaşte obişnuitele reacţii când e vorba de literatură”.(Eugen Simion)

”Încă de la prima sa carte, Un şir de zile, 1966, s-a putut observa că Ovidiu Genaru scrie versuri ca reacţie la ceea ce i se întâmplă sau la ceea ce află, că poezia este pentru el în esenţă un comentariu. Alţi autori construiesc poezia în regim anistoric, ca pe o viziune grandioasă sau ca pe un joc, ca pe o parabolă sau ca pe un ritual iniţiatic. Şi ei pleacă, probabil, de multe ori de la o situaţie reală, dar o prelucrează într-atât încât rezultatul pare – iar dacă pare, şi este – poezie pură. Ovidiu Genaru se numără printre poeţii care în mod explicit povestesc, analizează, interpretează – cu mijloace lirice – momente ale propriei lor vieţi. Cititorul asistă la transformarea realităţii în poezie. Şi însuşi acest proces îl captivează. Când citim o carte de versuri de Ovidiu Genaru, avem senzaţia că ne aflăm în spatele unui pictor care tocmai transferă pe pânză, cu ajutorul pensulei şi culorilor, peisajul din faţa noastră. Vedem, încântaţi, cum un drum de ţară, prăfos, pe care trece un banal car cu boi, se eternizează şi capătă o semnificaţie artistică. (Alex Ştefănescu)

„Între cei care au instaurat un nou climat al rostirii adevărurilor poetice, Ovidiu Genaru ocupă un loc de frunte, graţie pendulării sale – niciodată sub limita valorii – între utopic şi real”. (Ştefan Augustin Doinaş)

Ovidiu Genaru: Patria recunoscătoare

E frig ca-n orice dictatură.
Paznicii sunt vigilenți orice tentativă de evadare
se întâlnește cu glonțul.
Când se-ntâmpla ca vreo sentinelă să crape de ger în post
suntem acuzați că noi am strangulat-o.
Adunați în careu ni se anunță moartea.
Curând vor începe represaliile. Șeful lagărului se distrează
nu e hotărât pe cine să aleagă.
Suntem mulți și ieftini.
Ne rânjește ne studiază ne bate pe umăr ne consolează Fiți demni.
Asta durează o veșnicie. Uneori amână represaliile
zile în șir după cum îi dictează pipota.
În tot acest timp săpăm escavăm stivuim munți de calcar.
Clipa se-apropie.
Astăzi e ceva mai cald ca de obicei minus douăzeci de grade.
Deodată la masa de seară șeful lagărului începe
să ne numere din trei în trei sau din cinci în cinci.
Tu ăla de-acolo și tu și tu și tu. Îi invită afară.
Auzim împușcăturile chiar în fața ușii.
Și totuși noi mâncăm înainte
mestecăm animalic
ca să nu murim chiar acum.
De-o vreme ne-am gândit să facem cu schimbul:noaptea
suflăm asupra paznicilor să nu înghețe în post.
Îi încălzim cu respirația noastră pe cei care ne împușcă.
Patria recunoscătoare.

Canibal

Aga fusese chiaburul unor turme de oi.
Oile erau decretate drept mijiloc de producție.
Oile ar fi menținut exploatarea.
Exploatarea fusese abolită.
Aga mirosea al naibii a copite și zer.
Într-o zi Aga și-a tăiat din greșală un deget cu târnăcopul
degetul abia se ținea într-o pieliță
degetul se bălăbănea.
Aga l-a smuls l-a șters de mizerie și l-a băgat în buzunar.
O fi bun la ceva era degetul lui.
Aga și-a bandajat ciotul cu pământ și pietriș.
Seara la masă l-a scos și l-a aruncat în gamelă să-i
dea o temperatură umană fiindcă se răcise.
L-a pescuit cu lingura a închis ochii
și l-a înghițit pe nemestecate
devenind mormântul Iui însuși.
Aga a fost un canibal din Dobrogea.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

Urmărește-ne și pe Google News